Dansul e viața mea

Îl știți pe Shiva? Nu e nicio problemă dacă nu-l știți, că n-ați pierdut nimic. Este zeul dansului, în tradiția hindusă. Un măgar, în tradiția neaoșă. Deci acest nene, probabil jignit de postarea mea de ieri legată de zumba, s-a gândit să mă ia la mișto și în seara asta. De ce? Pentru că poate. N-am mai fost la zumba. În schimb, am ales clasa de step. Ceva tot pe bază de dans. Dar mai uman. Mă rog. Pentru cine are ritm, rimă și măsură, ca să aducem elementele de prozodie în sala de sport. Cum io n-am de niciunele (poate un pic de rimă, că la ritm și măsură sunt falimentară), am făcut ce-am putut…

Și cum stăteam frumușel semi-ascunsă, rostind (șoptit și în buclă) toate blestemele pe care le folosesc la exercițiile de triceps de la mirobolantul #bodympump, iaca o colegă mă vede că mă împleticesc și-mi oferă locul ei. Lângă antrenoare. Fix. Ca să văd mai bine coregrafia. Căci da, aceasta era problema. Văzutul. Dumnezeule mare, dimpreună cu toți arhanghelii…

Mno… mâine mă reconfigurez sportiv… îmi iau o poză cu nenea Shiva, mi-o lipesc pe sacu’ de box, și mă exprim abisal și ancestral o oră, până-mi iese pe ochi. Mă duc direct la stretching (partea aia unde excelez sportiv) la clasa de #bodycombat.

Mulțumesc, Andreea Mavrodineanu, pentru răbdare și îngăduință! N-o fac intenționat, sunt doar puțin șuie…