Show must go on

În viață trebuie să știi când să te oprești. Și când să continui. Sigur, e o idee minunată. Dar foarte greu, spre imposibil, de pus în practică. Dacă te oprești, rămâi cu acest regret al lui ”ce-ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit?”. Dacă nu te oprești și te izbești (metaforic, desigur) de tot felul de contexte contondente, iarăși te macină gândurile: ”dacă m-aș fi oprit în punctul x-1, care l-a precedat pe x-ul care mi-a generat cucuiul, cum ar fi fost?”.

Doar că, până la urmă, e ca la șah. Mișcarea ta, oricare ar fi aceea, va fi fost bună sau rea în funcție de mișcarea celuilalt. Iar acest celălalt poate fi un om, un gest, un gând ori un întreg univers care acționează te miri cum în favoarea sau defavoarea ta. Cu certitudine, șahul e mai generos în privința deznodămintelor. E cale de o partidă până la înțelegerea mutărilor tale ca fiind bune ori ele. Însă universul te poate lăsa sub această ghilotină a incertitudinilor chiar și o viață întreagă.

Săptămâna aceasta am pedalat cu conștiinciozitate, mai mult ca de obicei. Pentru că mâine are loc cea de-a doua ediție a L’Étape Romania by Tour de France, unde voi pedala 85 de kilometri, mi-am zis că trebuie să fac acest gest. Deși știu că m-am mobilizat târziu și că n-a fost sufcient, m-am străduit, pe cât am putut, să ies noaptea, după clase, să pedalez măcar 20 de kilometri. Doar că, fie că îmi face cineva voodoo, fie că astrele sunt într-o incoerență bahică, fie că destinul mi-e potrivnic, am căzut iarăși. Poate un pic mai rău ca data trecută. Cu uriașa diferență că, de data aceasta, aveam cască. Ceea ce mi-a salvat, probabil, capul, care s-ar fi zdrelit complet pe șina de tramvai, unde am căzut. Căci așa s-a întâmplat incidentul – am alunecat cu roata și m-am dus de-a dura complet.

Pentru că am căzut recent, înainte de incidentul ăsta, știam cam ce am de făcut – am stat 30 de secunde să-mi revin, am simțit că mă dor chestii, și primul gând a fost – ”ok, să încerc să merg, să văd dacă nu e nimic rupt și pot concura duminică”. Mă deplasam cu oarecare greutate, dar simțeam că sunt validă, cât de cât. Era miezul nopții deja și mai aveam foarte puțin până să ajung acasă. Dar, după cum spuneam, ceasul rău, pisica neagră. Când se întâmplă, se întâmplă, și n-ai ce face. Fix unde am căzut era oprită o mașină de gunoi, cu trei domni care nu vorbeau nicio limbă din cele știute de mine. Însă au fost foarte drăguți, mi-au mutat bicicleta de pe stradă pe trotuar și au încercat să mă consoleze din priviri. Făcându-mă să înțeleg, a câta oară?, cât de expresiv și deplin este limbajul non-verbal în dinamicile noastre relaționale. Am numărat rapid pagubele – genunchi zdreliți, umărul stâng un pic avariat, capul amețit – și dau să mă urc pe bicicletă, să-mi continui itinerariul. Mă sui pe bicicletă, care era șuie, după izbitură, și îmi vine acest gând dement în cap: ”Vai, n-am oprit ceasul”. Pentru cei care sunt mai civili și non – la curent cu smintelile de genul ăsta, când ieși să te antrenezi dai drumul la ceas, să te cronometrezi. Și, dacă te lovește nenorocul să cazi și să nu-l oprești, îți ies timpii mai lungi și te derutează. Bine, nu e ca și cum concurez la podium. Scopul meu, pentru concursul de mâine, e să nu mă salte mașinuța, în primul rând, și să nu mor, în al doilea rând. Asta îmi amintește de scena din Harry Potter, cu Hermione, care le explica celor doi băieți faptul că, dacă se mai țin de șotii, pot fi omorâți sau, mai rău, exmatriculați. Hashtag priorități.

Această nouă căzătură nu m-a împiedicat, desigur, să-mi continui clasele la gymuleț. Mai târâș, mai grăpiș, dar le-am făcut. Și, cu certitudine, nu m-a împiedicat să mă sui pe bicicletă. Și să merg pe același traseu unde căzusem, cu o zi înainte. Desigur, după ce am dus copilu’ la reparat. Căci era descentrată binișor bicicleta. Viața lângă mine nu e totuși cel mai lin fel de a viețui pe planeta Pământ.

După o săptămână de mișcare consistentă, îmi încerc mâine norocul, cu cei 85 de kilometri. N-am pedalat în viața mea mai mult de 42 de kilometri. Și asta s-a întâmplat doar de două ori, în decurs de un an. Dar cât de rău poate fi? Nu mai spun că n-am mai făcut o clasă de indoor cycling din fragedă pruncie.

Așa că, în baza celor povestite mai sus vă rog, pe cei care ne veți blestema mâine că se închide orașul, să fiți gentili. Că eu îmi pot sparge capul și singurică, fără ajutoare externe. Primesc cu bucurie rugăciuni, mantre și vorbe de duh de la oricare dintre confesiuni.

The rest is silence.