Din seria: ”Frumoșii nebuni ai marilor orașe”

”Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. / Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. / Nu te oprise gândul fără glas. / De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Era kilometrul 27 și nu-l aveam în cap decât pe Arghezi. Pentru că pe Eminescu îl epuizasem deja la triatlonul de acum trei săptămâni.

Dar să nu punem intriga înaintea expozițiunii. Căci stricăm algoritmul poveștii.

Mă trezesc astăzi pe la 6 și un pic, după ce am ratat cinci alarme. Pentru că aseară am fost la golăneală motrică – a se citi zumba și bachata – pe frumoasele străzi pe care am pedalat azi. Bine, eu n-am dansat, că sunt un antitalent desăvârșit, dar privitul m-a obosit ceva deosebit. Pun niște muzică, să-mi dezmeticească chakrele îmbibate de muzică latino, mă pregătesc cum se cuvine de competiție – niște tămâie, niște mir, cinci rugăciuni și zece minute de mantre sonore (glumesc, n-am făcut nimic din toate astea, dar n-ar fi o idee rea să mă apuc), și dau să plec. Mămicuța, care mi-este vecină (și pe care o bănuiesc că mă urmărește pe ici, pe colo, că prea a ieșit din casă în același timp cu mine), îmi zice:

– Puiule, vezi să ai grijă te tine, că eu nu mai sunt la biserică azi.

Desigur, umorul e o moștenire pe filieră paternă.

Plec, amuzată pe de o parte. Apoi, gândindu-mă la ce prieteni bisericoși mai am, pe de altă parte. Că nu te duci așa, pe uscat. Ai nevoie de un back-up.

După ce că aveam de pedalat 85 de kilometri, mai trebuia să pedalez și până în Piața Constituției vreo 5 kilometri și ceva. Dar, la valoarea mea, vorba ceea… De fapt, a fost superb. Tot drumul închis pentru mine și tricepșii mei, să mă desfășor după bunul plac. Am ajuns la locație și mă întâlnesc cu un amic care trece pe lângă mine pedalând și îmi spune: ”Vezi să nu cazi”. Mda, nu zic că nu-i un sfat bun. Că e. Dar deh… după posibilități, coane Fănică.

Am luat startul în calupul al treilea. Pentru că, atunci când ne înscriem, mărturisim care e viteza cu care mergem de obicei. Ceea ce mie, sinceră să fiu, îmi dă mult confort emoțional. Pentru că băieții aceia super strong, care pedalează cu viteza cu care merg eu cu mașina, mă anxietează un pic.

Contrar panicilor mele legate de căldură, vremea a fost perfectă. N-am resimțit canicula, nu m-am tăvălit în chinuri de cald. Ba chiar adia și vântul, pe alocuri.

Primii 20 și ceva de kilometri i-am pedalat cu prietena Rocsana Ion, ceea ce m-a distras destul de mult de la efort. Apoi ne-am separat și așa am ajuns, la kilometrul 27, la Arghezi. Pe la kilometrul 40 am dat-o iar în BUG Mafia. Indiferent de poetul care mă bântuie, tot fac shift-ul la tovarășii din Pantelimon. No matter what. Pentru că n-am ascultat muzică deloc, pe traseu, am început să cânt singurică: ”Să cânte la asfințit, să cânte la răsărit, să cânte trompetele, să anunțe c-am reușit”. Music to my ears.

Primii 42 de kilometri au fost civilizați. Știam despre ce e vorba, mă simțeam destul de optimizată și m-am bucurat sincer pentru că am ales să pedalez la cursa mai lungă. La kilometrul 50, după ce îl epuizasem pe Arghezi cu ”Fă-te, suflete, copil și strecoară-te tiptil” (am niște shift-uri sinusoidale literare care mă îngrijorează un pic), am zis că nu mai pot pedala încă 30 de kilometri. Pentru că sportul, fiind această entitate informă plină de generozitate, m-a făcut să înțeleg că am mușchi și oase de care nu eram tocmai conștientă. N-o să spun că mă durea fundul, că nu sună armonios și estetic, dar efectiv abia mai stăteam pe șa. Bașca, mușchii lombari, abductorii, articulațiile din zona bazinului, călcâiele erau toate într-un SOS generos. Dar nu m-am oprit. Că așa sunt eu. Ambițioasă. Mai pedalam, mă mai văitam un pic (bine, nu mă auzea nimeni, mă văitam eului meu liric), mai recitam ceva, să mai treacă un pic durerea.

Pe la kilometrul 70 mă lovise energia. Am dat-o pe romantism: ”Și totuși există iubire / Și totuși există blestem / Dau lumii, dau lumii de știre / Iubesc, am curaj și mă tem”. M-au activat versurile astea ale lui Păunescu ceva de speriat. Vreo șapte kilometri am fluierat. Am încheiat cursa tot cu Mafia, ca să fie circulară povestea. Să nu destabilizez Universul în vreun fel.

Dincolo de faptul că am ajuns cu mult mai repede decât am estimat că voi ajunge, am putut să mă bucur de cursa asta. Pe niște bucățele. La un moment dat, m-am gândit cu oareșice panică la faptul că următoarele patru curse la care m-am înscris sunt toate de alergare, dintre care una e un maraton (42 km) și alta un semi-maraton (21 km). Oricât ar fi de dificil pedalatul, mi se pare infinit mai greu alergatul. Dar să nu părăsim frumosul prezent pentru acest viitor cel puțin îngrijorător.

A fost o cursă frumoasă. Specială, pentru mine, pentru că mi-am depășit două recorduri – cel mai bun timp și cea mai lungă cursă de până acum. Aș mai pedala, deși am făcut 100 de kilometri deja, pe ziua de azi. E minunat sportul. Și nu pot explica îndeajuns, cu niciun fel de cuvinte, ce forță uriașă are asupra creierului uman. Și asupra stării noastre zilnice de bine.

Mi-am luat și astăzi doza de învățăminte de la această pledoarie pentru fericire, care este sportul: cu cât treci de mai multe ori pe aceleași drumuri, cu atât înveți să te ferești de gropi, de șine de tramvai, de dâmburi. Sigur, în viață nu facem asta. Pentru că ne ducem mereu în locurile știute. În hăurile cunoscute. În dinamicile familiare. Dar învățăm, nu-i așa?, în fiecare moment. Căci mișcarea nu înseamnă doar un pumn de endorfine înghițite rapid de creier, ci și conștientizarea unor realități pe care doar în felul acesta le putem decodifica și înțelege. Și așa, pas cu pas, reușim să schimbăm câte ceva la noi înșine. Și să ducem o viață, dacă nu mai bună, măcar mai împăcată cu sinele propriu.

Mulțumesc tuturor oamenilor care m-au antrenat și mă antrenează zi de zi! Și mă mențin în niște parametri ai anduranței pe care nu credeam să-i ating vreodată. Vă iubesc, oameni buni! Și vă sunt super recunoscătoare pentru fiecare antrenament în parte!

P.S. ”Two wheels, one love.”

Am văzut azi un banner cu mesajul ăsta și mi-a rămas în minte .

P.P.S. Abia aștept L’Étape Romania by Tour de France 2024!

P.P.P.S. L-am confundat pe Arghezi cu Minulescu. Mă duc să mă așez pe coji de nucă. Hal de poetă ce mă gasesc