Experiențele care te schimbă

Cu ceva vreme în urmă mi-am luat un angajament – să împărtășesc oamenilor din jurul meu părți din lucrurile pe care le fac, ce consider că merită a fi împărtășite. Nu ce am citit sau am auzit de la alții, ci ceea ce experimentez pe propria-mi piele. Cu siguranță n-am să schimb umanitatea făcând asta, dar poate că în micul perimetru al fiecărui om care citește ceea ce scriu, ceva se va schimba. Azi. Sau mâine. Sau într-un viitor imposibil de delimitat acum.

De un an de zile am abonament la sală. Am mers zi de zi la înot timp de trei luni. Apoi am descoperit clasele ”pe uscat”. Cu instructori și colegi. Am mers și acolo trei luni legate după care, îndrăgostită fiind, am renunțat. Pentru că omul îndrăgostit, la sală, e un pericol public. Am reluat antrenamentele în februarie fără prea mare entuziasm. De data asta eram și îndrăgostită și deprimată. Worst-case scenario. Însă am tras de mine și am revenit, treptat, la entuziasmul pe care îl aveam în noiembrie, când mă oprisem. Recunosc, am folosit sala pe post de panaceu. Căci, ca orice om suferind din dragoste, am încercat să mă vindec cum am putut.

Treptat, am reușit să mă desprind de captivitatea emoțională în care mă aflam și să încep să merg la sală chiar de dragul de a merge la sală. Am realizat atunci că, bâjbânind prin întuneric, nu am înțeles nicicum rostul acestei activități la care creierul nostru reptilian reacționează cu atât de mult scepticism (știe el de ce).

Pentru mine, a merge la sală e ca a merge la școală. Doar că, spre deosebire de școală, unde trebuie să faci tot ce e în orar, aici îți poți alege și antrenorul, și clasa, și orarul, și sala. Ca la o școală ideală. Cu profesorii preferați și materiile preferate. Când vrei și cum vrei. Numai să vrei.

Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi a lansat un concept care a devenit celebru – cel de ”flow” – acel ceva pe care îl simțim când suntem prezenți complet și deplin în locul în care suntem, în activitatea în care suntem, în momentul în care suntem. Iar sala este acel spațiu unde îl experimentezi pe ”aici și acum”. Pe deplin. Nu de alta, dar riști să-ți cadă vreo ganteră în cap dacă nu faci asta.

Inițial, am vrut să scriu ceva comic despre sală. Ar fi avut un mult mai mare impact. Sigur că în 99% din timpul pe care îl petrec acolo mă distrez copios. E amuzant cum încercăm uneori (eu și colegii de suferință) să fentăm ”sistemul”, fix ca la școală – un abdomen mai puțin, o flotare pe sfert, o genuflexiune aproximativă. Sau cum ne gândim ce mult ne place Ricky Martin, ca apoi să-l înjurăm că are prea multe refrene, după ce am dat la pedale până ne-au ieșit ochișorii din cap pe melodia lui, care nu se mai termină. Sau când îi vedem pe unii instructori că sunt atât de aerodinamici, încât suntem convinși că nu cumpărăm alimente de la același Mega Image.

Bunii mei instructori, vouă vă scriu astăzi. Sunt emoționată, recunosc. Doar că în spatele ecranului e totul infinit mai simplu. V-am spus povestea mea nu pentru că e interesantă. Sau specială, în vreun fel. Ci pentru că e una din multele povești care aduc oamenii la sală. În teatru, colegii mei actorii au un îndemn sănătos: ”Joacă astăzi ca și cum cineva vine la teatru pentru prima dată. Sau ca și cum altcineva e pentru ultima oară în sala de spectacole.” Sunteți în aceeași situație, norocoasă ori ingrată. De a crea prime și ultime amintiri. Prin ceea ce faceți. Prin felul în care o faceți.

Nu știu neapărat multe lucruri pe lumea asta. Însă știu să scriu, să zâmbesc și să iubesc. Cu fervoare măcar, dacă nu cu calitate. Și pentru că asta știu, asta vă dăruiesc și vouă: cuvinte, zâmbete și iubire. Încercând să vă cunosc măcar așa, virtual, v-am descoperit dincolo de ”cortină”. Umani, înțelepți, blânzi, învingători. Creând lucruri cu propriile mâini, scriind, citind cărți pe care abia aștept să le descopăr, la rândul meu, depășindu-vă limitele umane prin exerciții de voință teribile, pe care mi le pot doar închipui. Luând medalii ori culegând aplauze în tot felul de alte contexte, mai mult sau mai puțin sportive.

Multora dintre apropiații mei li se pare absurd că bat un întreg oraș să ajung la sala x, când sala y mi-e infinit mai aproape. Însă pentru unii oameni merită să străbați continente. Așa că un oraș nu-i totuși un prea mare sacrificiu. Ci un timp pe care îl pun la bătaie pentru un câștig infinit mai mare. Al alegerii conștiente pe care o fac vrând să fiu cu fiecare dintre voi, în același timp și spațiu. Pentru că asta îmi aduce fericire. În cel mai autentic mod posibil.

Vă mulțumesc, bunii mei, cu toată conștiința și bucuria cu care un om poate mulțumi altui om. Fără să știți, ați schimbat bucăți esențiale din mine. Într-adevăr, nu destinația e cea care contează, de fapt. Ci experiența. Călătoria. Și, mai ales, călătorii ce te-nsoțesc.

P.S. Nu e totul doar despre pătrățele. Chiar dacă e și despre pătrățele .

P.P.S. Încercați experiența, dragi prieteni virtuali. Veți fi cu 60 de minute mai zâmbitori, după fiecare clasă în parte. It’s a promise.