Sari la conținut
Oana Monica Nae
← toate textele Narațiuni despre viață

Din seria ”jună sunt, de nimeni nu depand”

23 aprilie 2022
Din seria ”jună sunt, de nimeni nu depand”

Din seria ”jună sunt, de nimeni nu depand” sau ”omul modern față cu tradiția”

Se ia una bucată fată de capitală, nefamiliarizată cu bucătăria și cele conexe ei, și se pune la făcut cozonaci. Via YouTube. Gen. În punctul ăsta, înca mai aveam o șansă. Dar io nu, batman-batman.

Acum, dacă am intrat în horă, zic să și joc. Pregătesc ingredientele, cum zice tanti la clipuleț. Și dă-i cu ”play”, cu singurul degețel neimplicat în procesul facerii. Și-apoi cu ”stop”. Și iar cu ”play”. Mă gândeam, în sinea mea, ce-ar fi zis bunică-mea (care era expertă în făcut cozonaci), dacă m-ar fi văzut în halul ăsta. În fine… Și în dinamica asta de ”amestecă în castron” – ”apasă pe buton”, mai vine și o reclamă despre ”cum să fii fericit în 5 pași, la un singur click distanță”. Zic: ”uite, destinul”. Știe că nu mai am cum să dau ”stop”, din lipsă de degețele disponibile, și mă pune în fața faptului împlinit. Trece și reclama, ascult care sunt toți cei 5 pași (deja simțeam fericirea în epidermă) și revine tanti de unde am lăsat-o: ”și acum, că am adăugat ingredientele, frământăm aluatul timp de cel puțin o oră”. MMMM?!?! Ce faceee??? O oră??? Doamne, Dumnezeule, dimpreună cu toți sfințișorii… eu am văzut că durează 18 minute rețeta pe YouTube. Păi ce facem, tanti? Io am fost civilizată, ți-am dat like în avans, am mers pe încredere… mmm…

După tot monologul de mai sus, mă conformez. Siguuuur e karma. Tot mi se adresase destinul, cu trei minute în urmă. Aia e, m-am băgat, nu-s io din aia să mă opresc la jumătatea drumului. Și frământ 10, 20, 30 de minute. Și mă gândesc la tot mindfulnessu’ pe care l-am practicat în ultimii doi ani. Îmi derulez toată viața în minte, de două ori, și potențialul viitor, de trei ori. Mă gândesc chiar și la licența de care nu m-am apucat de scris și simt cum mă apucă un oareșice elan. Și mai frământ ce mai frământ, și îi mai zic lu’ tanti aia de sănătate, cu cele 18 minute ale ei. Faptul că mi-a trecut vag prin cap să mă apuc de licență, în sfânta vacanță, mi se pare o impietate în sine.

Trece ora, termin de frământat, dau iar ”play”. Tanti, entuziasmată peste măsură, zice: ”eu m-am oprit la 40 de minute cu frământatul, că am obosit”. MMM?! Păi fi-mi-ar și anume… că nu pot să zic toate câte le-aș zice, în sfânta zi de sâmbătă. Fraieră io, că n-am vrut să știu ce e în viitor și să dau un fast-forward. Am zis să fiu în ”aici și acum”, că așa am învățat că-i bine. În fine, trec (cu greu) și peste acest afront, mai ascult un minut, când o ia iar cu frământatul. Încă cinci minute, să se ducă aerul nu știu cum. Atâta mi-a fost. Cu toată yoga, și respirația, și reiki-ul vieții. Simțeam că-mi iese pe urechi pacea universului.

Nu cedez totuși. Am ambiț, cum ar veni. După jumătate de zi de stat în bucătărie (practic dublul întregii mele vieți petrecute în bucătărie până la acest moment), am reușit. Ca să-mi calmez amigdala, am adăugat (oarecum compulsiv) un borcan întreg de sirop de caramel. Am dat un pic de aer contemporan rețetei. Fusion, gen.

Întrucât m-am auto-exorcizat de 15 ori pe ziua de azi, și mi-am rearanjat și chakrele în ordine alfabetică, sunt plină de spiritul sărbătorilor. Ceea ce vă doresc și vouă

✦