Doi centimetri pătrați de piele

Ca o ființă rebelă ce mă găsesc, acum câteva luni mi-am făcut un tatuaj. Micuț, drăguț, colorat. Inofensiv. Bașca, e și 3d. Mă rog, în mintea mea, căci toți cei care-l văd spun că e șters. Deh… frumusețea e în ochii privitorului… if you know what I mean…
Practic, mi-am ocupat doi centimetri pătrați de piele cu un ditai statementu’: fluture, libertate, înnoire. Un fel de pasăre Phoenix de dimensiuni reduse. Mi-am pus toată gândirea orientală pe mână, cum ar veni.
Vine Paștele. Mă întâlnesc cu bunică-miu. Vorbim ce vorbim și, la un moment dat, îmi vede mâna. Se uită siderat și consternat concomitent. Nici nu știu cum să pun în cuvinte această concomitență. Atâta era de nemulțumit. Îmi ia mâna, freacă locul cu pricina, vede că nu se ia și zice (un pic enervat):
– Ce-i asta?
Io, la fel de fluturaș precum însemnul de pe mână, îi zic senină:
– Un tatuaj.
Mai încearcă un pic povestea cu ștersul, vede că nu merge și-mi zice complet hotărât:
– Să nu mai faci așa ceva!
Oare după 40 mă lasă? Că sunt dispusă să mai aștept șase ani, să-l fac pe următorul.