Sari la conținut
Oana Monica Nae
← toate textele Bicepși, pătrățele și voie bună

Deci… ce se întâmplă?

15 octombrie 2022

Deci… ce se întâmplă?

Se întâmplă că sunt foarte sărită din balamale. Ceea ce e, în sine, o tautologie. Pentru că e de domeniul evidenței că am piulițe sărite. Totuși, pare că experiențele pe care le trăiesc se cer a fi trăite. Eu n-am nicio vină pentru asta. Așa că, acum ceva zile (era înainte de maraton), pe când scrollam cu deosebit interes pe rețelele de socializare, văd un eveniment: KAYAK CHALLENGE FAMILY & FRIENDS. Moment în care mi s-a aprins beculețul. Păăăii… să nu mă duc și eu la caiac? Păi să mă duc. Erau mai multe probe, cea mai lungă de 1000 de metri. Nu foarte satisfăcător pentru sportiva din mine, dar în fine. Vorba unuia dintre antrenorii mei: tu ar trebui să mergi în fandări, să vadă lumea că ești sportivă. Mno…

Nu aveam habar ce înseamnă să dai din padelă 1000 de metri, dar mi se părea că e cam puțin. Bine, nu știam nici ce-i aia padelă, ca să fiu foarte sinceră. Dar mă rog… Acum, dacă pe uscat rup norma cu sportul, pe apă nu prea. Înot din când în când, dar foarte puțin. Și gâfâi într-un mare fel, atunci când o fac. Iar cu caiacul am fost o singură dată, până astăzi, tot în parcul IOR, cu două luni în urmă. Am văzut eu că merge treaba și am zis să mă avânt în ”valurile competiției”, ca să fac o metaforă acvatică.

Aseară, în timp ce încercam să mă mențin vie după cele două săptămâni de auto-hăituială, am început să caut care-i treaba cu caiacul. Și cam ce timpi se scot. Pe la Olimpiadă. Că unde altundeva? Când mă arunc, nu mă încurc cu jumătăți de măsură. Am văzut eu că durează puțin, așa că mi-am zis că mă duc la concurs de dimineață, și apoi rup sala – trei clase la rând, în două cluburi, cu antrenoarele mele forță, să recuperez ce n-am făcut în timpul săptămânii. Doar că socotelile mele, care nu includ nicio secundă de pauză, nu s-au cuplat cu realitatea.

Mă duc în parc, mă întâlnesc cu niște oameni hiper-amabili, entuziasmați nevoie mare. Facem cunoștință, îmi iau numărul de concurs, și unul din ei mă invită să mă încălzesc.

– Ai mai mers cu caiacul până acum?

– O singură dată.

– Aaa, da? Nu-i nicio problemă. Pare că ești în formă.

– (aaa… eram toată artificii pe interior..)

Mă așez în caiac și ies în larg. Rebelă, cum ar veni. Era atât de frumos pe lac, în buza dimineții, încât uitasem de toate dubiile pe care le avusesem cu privire la înscrierea la concurs. Mai trece niște timp și ne așezăm la start. Treaba asta cu startul mi-a dat de furcă toată ziua. Căci să te așezi cu caiacul, între balize, la același nivel cu alte caiace, și să te dai în spate și în față de o sută de ori, ca să pleci de la start din același punct cu ceilalți concurenți, e o treabă tare complicată. Ba valul, ba vântul, ba gândul. Îți dau de furcă pe rând.

Am fost trei concurente la cursa de 1000 de metri feminim. Motiv pentru care evident că am luat și medalie. De bronz, desigur. A se citi că am ajuns ultima, dar cu zâmbetul pe buze. Văd eu că stau bine cu timpul (am făcut un mic sprint la final) și mă gândesc cum să fentez traficul să ajung la sală rapid. Când mă apropii de mal, unul dintre organizatori îmi spune să mai rămân, că mai e și proba de ștafetă mixt, de 400 de metri, iar unul dintre concurenți nu are pereche. Mmm… păi să ratez eu clasa de bătaie? Am stat un pic, am cugetat, și am hotărât să rămân. Eram jumătate udă, după cursa de 1000 de metri. Dar nu mai conta. Așa că m-am dus iar la linia de start. De data asta, eram două echipe. Eu am vâslit prima parte, colegul de echipă în cea de-a doua. La proba asta am ieșit primii. Eu, care vorba ceea, mă dusesem să fac o tură și să-mi văd apoi de programul spartan de sport, eram complet amuzată de ce mi se întâmplă.

Mă întorc la mal, mă dau jos din caiac, și vine o mămică la mine:

– Nu vrei să tragi și cu băiețelul meu?

Mai era și proba de Caiac dublu family. Iar ea venise cu ambii copii.

Cel din fotografia de mai jos e Luca, partenerul meu de caiac, în vârstă de cinci ani. Am făcut două curse împreună: cea de calificări și finala. De data asta n-am mai câștigat (era concurența prea mare), însă toată experiența alături de el a fost de milioane:

– (el) Câștigăm, da?

– (eu) Încercăm. Dar dacă nu câștigăm, o să te superi?

– (el) Daaa…

– (eu) (hmmm…)

Știam, în sinea mea, că nu vom câștiga, însă entuziasmul lui era copleșitor. Nu mai conta că făcusem patru curse, în loc de una. La final, mi-a spus că vrea să mai vâslim împreună.

Astăzi am învățat câte ceva despre caiac. Despre cum se ține o padelă și cam ce tehnici ar fi cele mai inspirate, fie pentru a avea viteză, fie pentru a-ți conserva energia pe termen lung. Sigur, nu pentru asta m-am dus. Dar mă bucură toate lucrurile pe care le-am învățat, în materie de sport. Recomand caiacul oricui e curios să încerce ceva nou.

Însă ce am învățat cu adevărat azi e că lumea asta mare, în toată întinderea ei, poate fi cuprinsă într-un zâmbet de copil. N-ai nevoie de atât de multe lucruri, pentru o fărâmă autentică de fericire.

P.S. Dacă știți concursuri de curling, tras cu arcul sau hochei pe iarbă, nu ezitați să-mi spuneți și mie. Mulțumesc anticipat!

✦