Din seria: „Principalul nu e gloria, nu e strălucirea”

”Principalul nu e gloria, nu e strălucirea nu e ceea ce visam, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa” sau ”Lumea zice, zice multe / Dau mai tare muzica în căști / Am traseul clar în minte / Și trec printre miile de măști / De la zero, doar c-o viață / Pas cu pas, merg și-atunci când toate dor”.“Principalul nu e gloria, nu e strălucirea nu e ceea ce visam, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa” sau ”Lumea zice, zice multe / Dau mai tare muzica în căști / Am traseul clar în minte / Și trec printre miile de măști / De la zero, doar c-o viață / Pas cu pas, merg și-atunci când toate dor”.

Chiar dacă, la o primă citire, nu par să fie prea multe legături între Anton Pavlovici Cehov și BUG Mafia, după ce alergi 42 km la 1 grad Celsius, găsești toate conexiunile planetei Pământ între cele două entități. Și alte câteva de pe Marte.

Am să încerc să fiu amuzantă cu relatarea alergării de azi. Nu știu dacă o să-mi iasă, căci am trei sferturi din neuroni degerați. Încă. Dar am să mă străduiesc. Am început distracția de la prima oră. E o tanti la alarmă care îmi spune chestii, la trezire. Întru mobilizare probabil. Cum ar fi numărul minim și maxim de grade, din ziua respectivă. Azi erau de la 0 la 2 grade. Foarte încurajatoare deșteptare, ce să zic. M-am trezit plină de aplomb.

Ajung pe la 8 fără 10 în parcul IOR și mă dau jos din mașină, să văd care-i treaba. Zece minute am stat afară, timp în care am înjurat în toate felurile posibile, fără să mă repet. Era râsu’-plânsu’. Degeram cu geaca pe mine. Și urma să alerg fără geacă. Am făcut traseul ăsta de la mașină la pistă de vreo trei ori, până când n-am mai avut de ales și a trebuit să-mi fac curaj, să ies în echipamentul de alergare. Și să nu mă mai întorc la mașină. Am făcut încălzirea fiind deja degerată. Practic, n-aș putea spune decât că m-am adus la o temperatură de non-îngheț, că încălzită n-am reușit să fiu nici după zece ture de parc.

Era cum nu putea fi mai rău. Începuse ploaia, sublimul pavaj din IOR era super alunecos, vântul bătea. Și eu râdeam ca bezmetica. Că ce-aș mai fi putut face? Gândul că urma să alerg cinci ore pe vremea aia era dincolo de bine și de rău.

Începe alergarea. După vreun kilometru și jumătate m-am gândit să renunț. Că nu se prăbușea planeta dacă nu alergam eu maratonul. Mi-era atât de frig, că nu puteam să procesez realitatea. Și superbul parc mai era și plin de dealuri și de văi. Pe care le-am perceput munți și câmpii de la un punct încolo. Bașca, aveam și scări. Ceea ce m-a făcut să-mi diversific gama de înjurături la fiecare din cele zece urcări. Totuși, am realizat că am anduranță la efort. Și că, dacă scap de primii kilometri, lucrurile se desfășoară într-un ritm firesc. Ceea ce s-a și întâmplat. Am făcut cursa, la fel ca data trecută, în cinci ore. Și am alergat constant, fără excese de niciun fel. Nu că aș fi putut să le fac, oricum. Bine, cursa în sine era un exces, dar dacă așa îmi place mie să trăiesc, ce să fac?

Am dus-o, e drept, mult mai bine decât pe precedenta, de 21 km. Și mai bine decât primul maraton. Practic, e prima cursă din acest an după care am putut merge, fără să șchiopătez. Mă dor niște chestii, prin diverse puncte cardinale, dar sunt destul de vie. Atât de vie, încât am mai făcut și două clase în seara asta – #cycling și #bodycombat – în părți opuse ale orașului. Ceea ce sigur că pare un pic nebunesc din partea mea, însă mie mi-a sporit feng-shui-ul încă înghețat cu 200%. Pentru că ieri mi-am dorit foarte tare să termin cursa de azi îndeajuns de întreagă, încât să pot merge și la clase. Mă rog, aveam doar una planificată. Dar dacă-i bal, bal să fie…

Nu vreau să par zmeu, că n-a fost tocmai ușor. Dar am descoperit avantaje în a alerga pe ger, și nu pe soare. Practic, nu-ți mai simți multe părți ale corpului, deci nu trebuie să mai ai grijă și de ele. Cred că am trecut prin câteva șocuri hipotermice, căci nu mai îmi simțeam nici mâinile, nici degetele. La un moment dat, mi-erau străine și picioarele. Am descoperit, când am ajuns acasă, că am și o unghie mov. Care e la fel de mov și la ora asta.

Am descoperit că mintea umană poate să o ia pe cărări binișor, în situații de supraefort. Pe la kilometrul 30 încercam să mă gândesc care sunt primele acorduri din Fur Elise. Nu întrebați de ce. M-am străduit un pic, după care am zis că azi nu e ziua mea de cogniții. Și am renunțat rapid.

Ce m-a mai amuzat, pe parcursul cursei, a fost că oscilam la aceleași puncte, la fiecare tură, între ”Maică Precistă” și ”băga-mi-aș…”. Am simțit o profundă bipolaritate lingvistică. Căci pe ambele le spuneam cu același patos. De obicei, fie la scări, fie la splendidele dealuri și văi, de care vorbeam mai sus.

Sunt și un pic confuză, pentru că am realizat că nu sunt atât de nebună pe cât credeam că sunt. Sau spectrul nebuniei este extrem de larg. Căci am văzut atâția oameni alergând în pielea goală, în timp ce eu degeram de mama focului, încât am zis că nu e cazul să mă mai judec atât de aspru. Sunt chiar bine. Pe o curbă a lui Gauss, mă găsesc chiar într-o parte ferită.

Încă nu știu dacă pot alerga atât de mult fără muzică. La cât eram de degerată, astăzi n-aveam nicio șansă să testez asta. Așa că m-am consolat cu un potpuriu de hip-hop – latino – R&B. Plus alte câteva adăugiri la fel de dramatice.

Mno… dincolo de bășcălia de rigoare, datorită căreia am supraviețuit întregii zile, am înțeles câteva lucruri importante, pentru mine. Și poate unul mai presus de toate celelalte – anume recunoștința. De a avea unde să mă adăpostesc, când e frig și plouă. De a avea două mâini și două picioare valide. De a mă bucura de clipa aia necunoscută, care urmează să se întâmple. De a visa cu ochii deschiși. Și de a alerga cu ei închiși. De a mă bucura de zâmbetele celorlalți. Și de bucuria bucuriei celorlalți. De a fi om, înainte de a fi sportiv. Și de a fi bună și nebună deopotrivă.

Mulțumesc tuturor instructorilor alături de care m-am antrenat atâtea și atâtea luni. Am căpătat forță și anduranță datorită vouă, bunii mei. Plec inima cu recunoștință.

Mulțumesc celor care au donat pentru copiii cu autism și pentru orele lor de terapie. O puteți face în continuare la acest link.

Mulțumesc entității ăsteia nemărginite care se cheamă timp, și pe care am simțit-o astăzi dilatându-se și contractându-se în o mie de feluri. Căci am avut atâtea gânduri de pus laolaltă.

Dedic întreaga cursă de astăzi mămicii mele, care mi-a făcut o maximă surpriză și a venit la startul cursei. După care a stat în frigul inifinit de afară pe întreg parcursul alergării, cu toate insistențele mele de a o trimite acasă. Mulțumesc, mămico! Te iubesc!

P.S. Melodia de mai jos am ascultat-o pe la kilometrul 40. Cu ochii închiși, mai mult. Și am înțeles că sunt unde trebuie să fiu. Mulțumesc, viață!