Viața și fricile

Mi-e frică de respingere. Mi-e frică de abandon. Mi-e frică de beznă. Mi-e frică de adâncime. Mi-e frică de hăuri. Mi-e frică de tonalități ridicate. Mi-e frică de priviri încărcate de patimi. Mi-e frică de orice fel de intimitate cu o persoană de sex opus. Mi-e frică de moartea celor dragi. Mi-e frică de propria moarte. Mi-e frică să spun ”te iubesc”. Mi-e frică de proximități. Mi-e frică de mulțumi de oameni. Mi-e frică de incendii. Mi-e frică de accidente. Mi-e frică de prietenii. Mi-e frică de animalele care zac în noi. Mi-e frică de trădare. Mi-e frică de excesul de rațiune. Mi-e frică de cruzime. Mi-e frică de orice făptură non-umană. Mi-e frică de violență. Mi-e frică de frig. Mi-e frică de frică.

Trăim într-un univers tare straniu. Și într-un timp la fel de straniu. Deși a ajuns să-mi fie foarte clar faptul că și veacurile de pe urmă s-au raliat la același tip de discurs fatalist. Unul al ambiguităților, al nesiguranțelor, al nemulțumirilor. Totuși, din micuța mea bulă de viață în care trăiesc astăzi, și pe care caut să o protejez de multele informații venite din afară, care i-ar putea perturba cotidianul, văd ceva ce mi-e și mie credință. Chiar dacă uneori aș prefera să nu-mi fie. Această pornire feminină și feministă către lucruri care aparțin, măcar din punct de vedere istoric, bărbaților. Pentru cineva care petrece atât de mult timp în sala de sport, e imposibil să nu te lovești de această convingere a forței feminine. Care, desigur, se poate lipsi de orice ajutor masculin, pentru că se compensează pe ea însăși prin gantere și aparate de forță. Sigur, e prețios pentru mine, ca reprezentantă a genului feminin pe această planetă, să mă știu puternică. Să știu că mă pot apăra, la o adică. Să știu că pot căra o roată fără să mă așez lângă ea, neputincioasă. Totuși, această fervoare feministă (de care, repet, sufăr și eu) mă și ne văduvește de o realitate pe care nu o putem nega. Suntem un cumul de vulnerabilități. Și niciun biceps frumos articulat, de pe lumea asta, n-o să ne scape de ”povara” asta.

Am fost astăzi la Centrul de Transfuzie Sanguină din București. Încercând, pentru a câta oară?, să donez sânge. Dacă în dățile precedente am reușit, cu chiu, cu vai, să fac asta, astăzi a fost un rateu complet. Venele mele sunt pur și simplu mai mici decât acele de transfuzie. Sigur, nu e ceva nou pentru mine. Mereu mă lovesc de povestea asta. Ba am tensiunea mică, ba pulsul, ba anemie, ba mai știu eu ce. Pentru un om care face atâta mișcare și are sentimentul că e complet sănătos, din punct de vedere medical, este complet frustrant. Pe de altă parte, povestea asta mă face să înțeleg, de fiecare dată când merg acolo (pentru că nu renunț niciodată), cât sunt de vulnerabilă, de fapt. Și cât de puțin îmi dau voie să fiu așa. Pentru că, deși am militat (și voi milita mereu) pentru a încuraja acest mărunt capriciu și această uriașă calitate care se cheamă vulnerabilitate, eu nu sunt capabilă să mi-o tolerez. Chiar dacă mă expun în fel și chip spunând despre mine, într-un spațiu extrem de public, lucruri pe care poate puțini oameni au curajul să o facă. Dar vulnerabilitatea nu înseamnă doar expunere. Deși înseamnă și asta. Vulnerabilitatea înseamnă, în primul rând, acceptarea condiției umane, în toate formele ei. Acceptarea firescului, succedat de nefiresc. Pentru că, de fapt, aceste două entități se validează una pe alta. Iar una fără cealaltă n-ar putea exista în ceea ce se cheamă ființă omenească.

Am evitat, pe cât am putut, în această viață, să-mi port în vreun fel sau altul feminitatea. De frica expunerii, în primul rând. Apoi, pentru că acest cuvânt – ”femeie” -, mă inhibă îngrozitor de tare. Îl simt străin și îndepărtat de tot ceea ce sunt eu, la momentul acesta. Și de tot ce-am fost vreodată. M-aș vrea copil. Și mă simt copil. Dar ce conflict identitar strâmb, când pe stradă calcă un corp de adult. Care are atașat un gen. Fragil. Și expus unei istorii injuste. Care nu poate fi îndreptată însă printr-o antiteză la fel de injustă. E prea abruptă dialectica hegeliană în care trăim, de la un timp încoace. Iar sinteza acestei dialectici nu va naște nimic bun, dacă vom continua să ne negăm fragilitățile și să ne războim cu partizanii genului opus.

Nu cred că sunt singurul copil care își poartă povara hainelor de adult. Care își poartă fricile în rucsacul în care a îngrămădit un trecut pe alocuri frumos, pe alocuri nefast, un prezent incert și straniu, și un viitor alunecos. Ba aș crede că suntem toți o mână de copii, forțați de calendare, anotimpuri și astre neînsuflețite, să fim oameni mari. Poate că un pic de blândețe frustă, rudimentară, autentică, în raport cu noi înșine, ne-ar face bine. Măcar din când în când.