”Cui i-a lipsit vreodată vreun poem?”

René Char spunea despre poezie că este ”iubire realizată de dorința rămasă dorință”. Însă nu doar poezia se zbate în propia limitare teritorială, a non-necesității care o precede. Ci și artele plastice, teatrul, fotografia, dansul, literatura, muzica, filmul. Nu i-a lipsit nimănui Hamlet înainte ca Shakespeare să-i dea glas în felul în care a făcut-o. Nici Luceafărul de pe cer nu și-a închipuit vreodată materialitatea în rime încrucișate pe un colț de lume. Nici anotimpurile, în perena lor existență, n-au pretins să-și poarte reflexiile pe portativele lui Vivaldi.

Cultura nu lipsește înainte de a se naște. Dar lipsește dacă nu se naște. Cu trei ani în urmă, în plină pandemie, ne-am găsit resorturi așa cum am știut, fiecare în parte, în acest fenomen ciudat, straniu, ermetic, fragil care se cheamă cultură. Poate că noi, cei care lucrăm în domeniu, ar trebui să fim mai vocali și să apărăm această idee care transcede și granițe, și epoci. Și poate că uneori suntem. Dar alteori nu. Pentru că, din punctul meu de vedere, e o retorică tautologică militantismul pentru ceva ce e al nostru, al tuturor. Dar pare că uneori este necesară.

Selma Lagerlöf spunea despre cultură că este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat. Dar este și ceea ce rămâne după ce vom fi murit și vom fi uitat că am trăit în acest orizont mărginit de limitele noastre omenești. Noi și alții ca noi. Generații după generații.

Uităm că ceea ce va fi după ce noi nu vom mai fi este acest gram insignifiant de visare, materializată în tot felul de entități imateriale. Dar dacă uităm lucrul acesta, cei ce vor veni după noi vor fi niște paria ai damnării. Și nu vor avea nicio vină pentru asta.

Cultura nu e o opțiune, stimate autorități din toate sferele acestei societăți. E răsăritul și apusul condiției umane, în toată integralitatea ei. Poate ne-ar face bine să ne amintim asta uneori.