Ziua în care m-am enervat

Astăzi m-am enervat îngrozitor. Cu tot zenul aferent, numai că n-am mușcat din asfalt. Că, în rest, câteva ore n-am fost om. Și nu doar că m-am enervat pentru un motiv absolut stupid, mai eram nervoasă și că eram nervoasă. Beat that!

Pe fondul ăsta nuclear în care mi-am consumat după-amiaza, am primit imaginea de mai jos de la Ema Gudană – unul dintre super-oamenii pe care am avut norocul să-i întâlnesc la cursul de NLP. Și mi-am dat seama, văzând această imagine, că în tot ce suntem și în felul în care suntem, mai limitat sau mai puțin limitat, mai omenesc sau mai puțin omenesc, mai cu derapaje și imperfecțiuni de tot felul, suntem ce putem fi mai bun la momentul la care suntem. E ceea ce e și nu poate fi nici mai mult, nici mai puțin.

Am învățat un lucru tare interesant weekend-ul ăsta de NLP – anume că acea cursivitate pe care mintea noastră o țese, între trecut, prezent și viitor, nu e tocmai liniară. Iar condiționările nu vin în schema ”cauză – efect” exclusiv de la stânga la dreapta. Sunt și sinusoide în drumul nostru către devenire. Un drum lung, de altfel. Mi-am dat seama azi, a câta oară?, cât mai am de lucrat cu mine însămi.

Am mai auzit un lucru interesant aseară, care cred că merită împărtășit: dacă nu uzi o floare constant, crezând că o vei putea uda cândva, când vei avea timp, floarea va muri. Povestea asta e despre noi, în fapt. Și despre amânări și întârzieri. Și despre a fi într-un fel azi, intenționând să fim altfel mâine. Pentru că azi suntem un pic ocupați.

Am plâns azi. Mai degrabă de epuizare, decât de enervare. Însă am plâns și pentru că zile întregi am crezut că, dacă nu o fac, va trece această nevoie. ”Am să plâng când am să am timp”. Ce gând prostesc.