Viața ca un maraton

Dincolo de darul lor estetic, metaforele au calitatea de a traduce intraductibilul. Și de a face intolerabilul tolerabil. Sigur că în spatele lor se ascund tainele noastre încifrate în cuvinte alăturate armonios. Și poate că, de multe ori, punem laolaltă bucăți de pergamente uitate în diferite epoci ale vieților noastre, care doar împreunate capătă un sens. Însă metaforele sunt cea mai tolerantă cale către înțelegere. Și către acceptare. Și către decodificarea atâtor sensuri încărcate de ambiguitate.

Sunt multe moduri în care putem privi viața. Ca pe o călătorie. Ca pe o aventură. Ca pe un surghiun. Niciuna dintre perspective nu e falsă pe de-a-ntregul. Și nici adevărată pe de-a-ntregul. În fond, cu un mic efort, putem compara viața cu orice, pe lumea asta. Și probabil că, deplasând perspectiva de la un obiect la altul, sau de la o experiență la alta, am învăța atâtea și atâtea lucruri.

Mă tot gândesc de două zile la ce am trăit duminică. Dar nu la experiența sportivă, în sine. Pentru că, în mod ciudat, deși luni dimineață abia călcam, acum, când scriu, sunt complet recuperată. Ceea ce mă face să cred tot mai tare în povestea cu praful de stele.

Însă dincolo de sport, maratonul e un univers ce oglindește întreaga noastră viață. În toată banalitatea și măreția ei. Linia de start nu e doar punctul acela în care pui cronometrul pe 0 și începi să alergi. Ci e decizia de a o lua de la capăt. De la un alt capăt. Pe un traseu nou. Pe care îl intuiești, în parte. Pentru că nu e prima oară când te așezi la o linie de start. Însă tu nu mai ești același ca la startul precedent. Heraclit avea dreptate: nu te poți scălda de două ori în apele aceluiași râu. Și, păstrându-i paradigma, nici asfaltul nu poate fi pășit la fel de două ori. Nici măcar în consecuția a doi pași respirați de același om. Căci fiecare pas în plus, la fel ca fiecare piatră rătăcită în râu, își poartă povara cea nouă a secundei ce tocmai a trecut. Care deja ne-a schimbat. Când nici n-am apucat să clipim măcar.

Poți măsura singur kilometrii pe care i-ai parcurs. Rigid, meticulos, atent. Uitându-te mereu la cei din jurul tău. Cu încrâncenerea faptului că alții aleargă mai repede. Sau cu orgoliul că sunt atât de mulți în urma ta. Sau te poți bucura de traseu, fără a conta prea tare timpii parcurși, ori clasamentul. La fel cum te poți încrede în bornele de pe marginea drumului. Fără a măsura singur. Căci acelea sunt bornele unei vieți trăite în libertate. Fără presiuni auto-impuse. Și fără măsurători prea riguroase.

Primii pași sunt dificili, pe drumurile cele noi. Mai ales dacă nu ești îndeajuns de antrenat. Nici viața nu e prea simplă, când lipsa de experiență își spune cuvântul. Cum nici încercările de a-ți depăși propriile limite. Însă pășind, iar și iar, înțelegi că drumul nu-și poate dezvălui tainele decât dacă e străbătut. Privindu-l doar, nu înțelegi prea multe.

Sigur că, până să ajungi la linia de start, trebuie să te antrenezi. Singur, de cele mai multe ori. În nopți târzii. În dimineți încă neîncepute. Te antrenezi ruminându-ți propriile gânduri. Pentru ca atunci când vei păși în ”arenă” să fii pregătit. Și demn. Nu-i nimeni să-ți numere pașii uitați în întuneric, în ploi, în frig, în căldură excesivă. Nu-i nimeni care să vadă bătăturile, leziunile, frustrările. Căci în arenă strălucești doar. La fel ca viața pe care o arătăm celorlalți. Mereu perfectă. Mereu ideală. În arenă.

Nici recuperarea nu e o treabă ușoară. La linia de finish, când ai ajuns stors și epuizat, începi să simți disconfortul unui drum pe care te-ai simțit și bine, și rău. Nu poți număra încă daunele, pentru că e prea aproape totul. Iar proximitatea temporală omoară obiectivitatea. Când te așezi și derulezi povestea, înțelegi mai multe despre tine. Și despre drumul parcurs. Nu te mai poți mișca prea mult, pentru că orice experiență de genul acesta te stoarce.

Recuperarea însă e mai ușoară atunci când nu fugi de durere. Când te străduiești să calci, chiar dacă îți simți tendoanele în creier. Când te străduiești să mergi din nou la antrenamente, pentru că știi, în sinea ta, că e calea cea mai bună către o recuperare rapidă.

Un maraton e o felie de viață, în fond. Precum teatrul pentru Zola. O felie care ne arată, în fapt, care sunt nevoile noastre permanente: să fim văzuți, să fim acceptați, să fim iubiți. Așa cum suntem. Atât cât suntem.