Teatrul, oglinda lumii

”Iubite Brutus, stai, te rog, și-ascultă: / Știind acum că nimănui nu-i dat / Decât în oglindire să se vadă, / O, lasă-mă să-ți fiu oglindă, astfel / Putând să-ți deslușesc sfios ce însuți / Nu ai aflat vreodată despre tine.” (W.S.)

Sunt multe momentele în care mă întreb care mai e rostul, sensul ori semnificația teatrului astăzi. Poate că e multă rutină în interogațiile mele. Ori poate că sunt într-atât de blazată de anii mulți petrecuți în universul acesta, încât văd mult prea mult heblu înțesat în fiecare particulă de praf, uitată pe fiecare scândură. Sau poate că lumea s-a schimbat atât de tare, încât orice fel de istorie teatrală, fie ea chiar recentă, pare să nu-și mai găsească corespondentul astăzi.

Nu pot măsura realitatea altfel decât prin propria percepție. Iar realitatea prezentului e prea proximă să poată fi decantată în timp real. Însă, indiferent de dimensiunile lui actuale, într-o societate înecată de mii de modalități de petrecere a timpului liber, teatrul își păstrează statutul unicității prin calitatea sa de oglindă. Astăzi, la fel ca-ntotdeauna. N-am înțeles niciodată cine pe cine oglindește. Teatrul pe noi? Sau noi pe el? E un cerc, de fapt. Pe care, ”mângâindu-l” cu atenția noastră, devine vicios, așa cum spune Ionesco. Însă e cercul realității noastre prezente, oricum ar fi ea.

Vă aștept și vă așteptăm la teatru! Mai cu seamă, ai mei colegi actori. Căci teatrul este acest unic loc în care ne putem tolera pe noi înșine, într-o alchimie scenică ce ne transformă în martori obiectivi ai propriilor noastre vieți. Ce șansă ne oferă această artă, până la urmă: să fim și să nu fim, fiind.