Încă o absolvire

Astăzi am avut parte de o nouă absolvire a unei facultăți. Iar o festivitate de acest gen este o ocazie oportună de a expune un lung laudatio, în raport cu experiențele trăite acolo. Doar că viața e formată din diade. La fel, și procesul educațional. În lunile de pe urmă am căutat cu nesaț dialogurile cu profesorii mei. În felurite moduri. Am pus cele mai nefirești și amuzante întrebări pe care un mediu academic le poate suporta, fără să facă implozie. Și am primit felurite răspunsuri. Însă aceste experiențe care s-au născut din multa mea credință a faptului că o facultate trebuie să-ți ofere, deopotrivă, informație și interacțiune umană veridică, m-au făcut să realizez că e nevoie, uneori, și de degete puse pe răni, ca sa poți înțelege de unde vine adevărata durere. A unui om, a unei instituții ori a unui mediu. Las mai jos discursul pe care l-am scris pentru absolvirea de astăzi, cu speranța și încrederea că va exista, într-o formă sau alta, un ecou al acestei radiografii extrem de oneste pe care am simțit să o împărtășesc cu colegii și profesorii mei

”Ei sunt cuminți…

Eu sunt nebun…

Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu

Poate că cel cuminte-s Eu

Deși, de câte ori le-o spun,

Eu pentru Ei… sunt tot nebun…”

Ion Minulescu, cel care a scris versurile de mai sus, și-a trăit ultimii ani de viață nu departe de locul în care ne aflăm acum. Dacă am fi ireverențioși, am putea crede că proximitatea aceasta geografică, în raport cu facultatea noastră, a fost nu doar o sursă excelentă de anticipație și inspirație literară, ci și o variabilă predictor consistentă, pentru variabila criteriu, care este acest moment prezent. Totuși, pentru că nu putem nega realitatea, dar nici prea sinceri nu putem fi căci, vorba ceea, ne așteaptă câteva examene complicate în acest spațiu, în perioada următoare, vom raporta această coincidență geografică la limitele unei viitoare lucrări de licență transdisciplinare, pe teme de psihologie și antropologie urbană.

Dragi părinți, nu știu ce cromatici pline de speranțe ați răsărit pe șevaletele vieților noastre, ale copiilor dumneavoastră, odată cu admiterea la această facultate. Cum nu știu dacă știți pe mâinile cui ne-ați lăsat în ultimii trei ani. Ori dacă vreți să aflați asta. Se prea poate ca în acest răstimp să ne fi întors furioși acasă. Supărați, triști, revanșarzi, plini de reproșuri. Pentru că școala aceasta pe care o absolvim astăzi ne-a livrat tot felul de informații. Pe care le-am decantat și-apoi le-am cristalizat, fiecare în parte, după propriile putințe și neputințe. Dacă ar fi să-l parafrazez pe Shakespeare, care ne spunea să nu punem pe seama sorții ce e al firii, vă îndemn și eu să nu puneți pe seama școlii ceea ce ține de natura noastră perceptuală umană. Și de filtrele noastre, ale copiilor pe care i-ați văzut crescând altfel în acești trei ani.

Dragi profesori, nu știu când și cum se întâmplă procesul devenirii unui om. Când ajungi din învățăcel, mentor. Cum ajungi din discipol, maestru. Și nici cum uiți, uneori, că ai cea mai frumoasă meserie din lume. Adeseori, v-am regăsit claustrați în multele sarcini pe care le aveți de îndeplinit. Adeseori, grăbiți. Adeseori, atât de străini de ceea ce înseamnă cultura discipolatului. Adeseori, atât de departe de noi. Și de nevoile noastre umane de a coabita cu dumneavoastră nu doar în ceea ce se cheamă cadru formal. Ci pe holuri, în întâlniri întâmplătoare. Ori la finalul cursurilor. Ori, poate, în ceva ce pare aproape utopic pentru această școală, la o cafea. Discutând nu despre atașamente, traume, anxietăți și proiecții. Ci despre seriale de pe Netflix, cățărări montane ori festivaluri fel de fel. V-am fi vrut mai aproape de noi, uneori. Nu pentru că sunteți psihologi și, o bună parte dintre dumneavoastră, psihoterapeuți. Și am avea nevoie să ne spuneți cum suntem, de fapt. Căci avem alte resorturi pentru asta. Ci pentru că v-am vrea prieteni. Și pentru că avem nevoie să împărtășim împreună cu dumneavoastră nu doar memorii semantice, cum spunea profesorul Mircea Miclea, ci și memorii emoționale. Pentru că, la drept vorbind, vă iubim. Chiar dacă orice ”te iubesc” spus în curtea aceasta e un garant al candidaturii celui care o spune pe coperta DSM-6. Pentru cei nefamiliarizați cu conceptul, DSM este manualul de diagnostic al tulburărilor mintale. Sunteți semnificativi pentru viețile noastre, indiferent ce vom face de azi înainte. Ați devenit semnificativi odată cu primul Gaudeamus Igitur pe care l-am ascultat împreună. Fie și online. Doar că acest ultim Gaudeamus de astăzi nu pune punct realității noastre comune. A învățăceilor care v-am fost. Și a mentorilor care ne-ați devenit. Ceea ce ne-ați arătat și ne-ați oferit va deveni normă, pentru mulți dintre noi. Iar dumneavoastră, repere. Și pentru asta, vă mulțumim. Cum aș vrea să le mulțumim seminariștilor pentru tot efortul lor conjugat. Mulțumim pentru că ați fost prezenți, disponibili, dedicați, extrem de bine pregătiți, atenți la multele noastre nevoi. Nu știm câte ore de nesomn ați contabilizat voi în acești trei ani, pentru ca nouă să ne fie un pic mai bine, dar vă asigurăm că nu au fost în zadar. Dacă ar fi să judecăm într-o terminologie economică, ați făcut o investiție, nu o cheltuială. Însă, într-un spirit umanist, ne-ați cules de pe drumurile sinuoase ale rătăcirilor noastre uneori puerile, iar alteori juste, și ne-ați dus pe un drum drept. Iar asta nu e puțin lucru.

Dragi colegi, voi sunteți cei alături de care am împărtășit toate bunele și relele în acești trei ani. Împreună am râs nopți în șir pe grupul nostru bipolar de Whatsapp despre care colegul Feodor spunea că e în episod maniacal, în sesiune, și în depresie, în vacanță. Cu voi am făcut bășcălie de replicile memorabile ale profesorilor noștri, de univers, de psihologie, de soartă, de metafore cu urși și ziduri (referințele sunt interne, nu vă străduiți să ne descifrați algoritmul de funcționare). Împreună am fost conținători (sau nu prea) unii cu ceilalți, apelând la multele replici învățate la cursul și seminariile de psihoterapii experiențiale. Împreună ne-am enervat, ne-am certat, ne-am bălăcărit uneori. Ne-am manifestat în fel și chip împotriva fiecăruia dintre examenele pe care le-am dat. Am păcătuit împreună și am fost sfinți împreună. Tot împreună ne-am bucurat sincer de faptul că găsim locuri libere la Obregia (pentru părinții îngrijorați, era vorba despre practica de la opționalul de psihiatrie). Și, pentru că alături de voi am crescut și eu, uitând că ne despart 15 ani, vă spun ceea ce mi-a spus și mie cineva, nu cu multă vreme în urmă, când eram extrem de supărată pe facultate: anume că, pentru fiecare om care te dezamăgește, există un om care e cert. Într-o paritate care este, poate, dincolo de puterea noastră proximă de înțelegere. Căutați, atâta vreme cât pașii vă vor purta încă în acest spațiu, pe acești oameni certitudini. Pentru că facultatea e, citez, ”un cartier în care ne căutăm tribul”. Fiți critici cu ceea ce este esențialmente fundamental pentru voi. Fiți responsabili pentru statutul acesta de psiholog, obținut după cei trei ani de studenție. Continuați să învățați, formal sau informal. Chiar dacă modelul meu formal de învățare vă poate oferi, prin tranziția de la carnetul de student direct la talonul de pensie, intrare la muzeu la jumătate de preț, pe tot parcursul vieții, v-aș recomanda și calea informală. E la fel de necesară. Și, deși poate greu de exprimat ideea aceasta într-un spațiu al științei postulate până la ultima centimă de rigurozitate, în care până și emoțiile par, uneori, desprinse exclusiv din manuale, am să închei cu același crez cu care și-a încheiat Marin Preda romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni”: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Umpleți-vă inimile și spiritul cu această credință, și veți face lumea asta mare un loc un pic mai bun.