Timp, încotro mergi?

Timp, încotro mergi? Spre ce meleaguri noi grăbit alergi?

După 20 de ani, și muschetarii lui Dumas au mai îmbătrânit. Totuși, timpul trece ciudat în secolul ăsta. Lasă urme mai adânci pe interior, decât pe exterior. Strică structuri interne, dar păstrează aparența unei tinereți pe care nu știi până unde să o porți, în cronologia atât de diferită a contabilității vieților omenești.

Ieri am sărbătorit, alături de o întreagă generație de colegi, 20 de ani de la terminarea liceului – Colegiul Național ”Cantemir-Vodă”. N-o să mint, sună un pic dureros pentru buletin. Însă chipurile noastre nu s-au schimbat prea mult. Poate mai multe cearcăne, poate mai multe griji. Însă, o bună parte dintre noi am rămas la fel. Câte nu se întâmplă în 20 de ani? Reușite, eșecuri, nașteri și înmormântări, kilometri infiniți parcurși până în capete de lumi atât de îndepărtate de noi, frustrări, coincidențe, relații multe începute și sfârșite, alunecări în decor, succese profesionale, noi chipuri descoperite ale propriilor identități, confuzii, certitudini, drumuri pășite strâmb și pași făcuți drept.

Am petrecut ieri aproape 12 ore cu colegii mei de clasă și de liceu, cu diriga noastră, care este absolut neschimbată, cu cei câțiva profesori care au fost alături de noi, și am închis, pentru jumătate de zi, toate celelalte cutii ale vieții mele. Ca să pot elibera din memorie un grăunte de timp dintr-o epocă apusă de atâția ani, că nici nu-ți vine a-i mai număra. Am deznodat acest ghem imaterial cu amintiri multe și cu povești poate neștiute. Unii cu memoria chipurilor, alții cu cea a numelor, am reușit să recompunem puzzle-ul adolescenței noastre cu profesorii noștri, de care ne e atât de tare dor, și cu colegii plecați pe te miri unde, în lumea asta mare.

E atât de emoționant să stai într-un amfiteatru plin de profesori și colegi și să te străduiești să închegi, în trei propoziții, ce ai făcut în ultimii 20 de ani. Ceea ce spui acolo e ceea ce ai înțeles și tu despre propria viață. Și lași, în amfiteatrul acela care pe vremea ta era laborator de biologie, încă o parte din tine. La fel ca anii de început ai tinereții. Întorcându-te, îți dai seama că e totul lipit de epiderma ta. Colegii, profesorii, holurile, scările, statuia lui Cantemir. Am petrecut atât de mult timp acolo, împreună, că 20 de ani sunt prea puțini ca să șteargă ceva.

Dragă Nadina, eram atât de fericită în clasa a X-a, când ne-ai luat la dirigenție, că nici nu știu dacă ți-am spus asta vreodată. Aveam cea mai cool dirigintă din univers și eram tare mândră de asta. Mulțumim tare mult că ne-ai fost ieri alături!

Dragi colegi, deși ne vedem atât de rar, m-am simțit ieri la fel ca într-o zi obișnuită de liceu, în pauza de dinaintea orei de matematică. Parte a unui întreg care va rămâne acolo, cu noi, pentru tot restul vieților noastre.

Sper să ne revedem și la 30, și la 40 de ani. Și cât vom mai avea clepsidre în care să turnăm firicele de nisip. Deși sper că dorul unei tinereți care se tot pierde ne va îndemna să ne vedem un pic mai des…

Ce vis al unei zile de primăvară… Las aici fotografiile, să fiu sigură că n-a fost doar nostalgia propriei imaginații ceea ce am trăit ieri. Mulțumesc, cu recunoștință!