Studenția la psihologie

Partea cool, când ești student la psiho, e că te testezi de toate cele. Practic, nu știi cum stai cu globulele albe, roșii și ce-o mai fi esențial prin organism, dar știi cât ești de scrântit, cât ești de motivat și cât de deschis către experiențe noi. Și, desigur, dacă te mână necuratu’, îți faci și un test de IQ. Acuma, sigur că multele școli absolvite mă recomandă spre a fi cât de cât decentă la capitolul ăsta. Motiv pentru care am obținut un scor de 131 la unicul test de IQ pe care l-am făcut. Și în care nu cred chiar foarte tare. Iar pentru că nu cred, m-am gândit să-mi validez credințele invalidându-l într-o conversație de o oră și ceva, despre basme, cu o persoană de 95 de ani, mult mai aptă cognitiv decât subsemnata.

–

(deduceți povestea din context)

Eu: Tatăl nu vrea să-l lase să plece, că e prea mic. Și dup-aia îl trimite pe băiat să aleagă costumul tatălui din tinerețe. Și să ducă pojar cailor în grajd.

Mya (deloc convinsă): Pojar???

Eu (imună): Da. Să aleagă un cal, ca să plece în călătorie. Mai știți?

Mya: Nu.

Eu: Trebuie să aleagă un cal pe care să meargă. Harap Alb e calu’… (ce faceeee??? error 404…) Ba nu e calu’…

(Deloc convinsă de realitatea corespondenței dintre nume și ființa bipedă sau patrupedă, continui la fel de plină de elan.)

Eu: În ”Prâslea cel voinic și merele de aur” mai știți despre ce e vorba?

Mya: Chiar că nu. E trimis și el după nu știu ce dracu’. Și se întâlnește cu… nu mai știu cu cine.. cu ursul.. și îl doboară, și pleacă mai departe. Până ajunge unde trebuie.

Eu (naivă în mod autentic): Parcă nu era tot cu urs. Era tot cu urs și aici?

Mya: Da.

Eu (invadată hamletian): Parcă țin minte că îi picura cineva ceva împăratului în ureche.

(Nicio idee despre realitatea factuală a poveștii de mai sus.)

Eu: Dar în ”Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” ce se întâmplă?

Mya: ”Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” Îi trimite mă-sa vitregă un măr care îi rămâne în gât și o scapă prințul.

Eu (chitită pe adevărul istoric): Dar de măr n-o scapă prințu’… Ăăăăăăă… ba da… (20 de secunde de cugetare profundă) Da, aveți dreptate, așa este. Și mai era ceva cu un cordon. O cingătoare. Și parcă ceva cu un pieptăn…

Mya (validând politicos elucubrațiile mele): Da, da…

Eu: Nu sunteți convinsă… Da’ ”Soacra cu trei nurori” v-o mai amintiți?

Mya: Aia mică era a dracului. A pus-o pe soacră-sa cu botul pe labe.

Eu: Și celelalte două?

Mya: Au luat-o ele în bot.

Eu: Dar în ”Punguța cu doi bani” despre ce e vorba?

Mya: Era o punguță pe care o găsește cocoșu’… Nu, o găsește găina și o duce la moș. Și baba, când vede, îl trimite și ea pe cocoș. Îl gonește și pleacă bietu’ cocoș să caute și el potcoave de cai morți.

Eu: Dar în ”Cenușăreasa” despre ce e vorba?

Mya: Despre mama vitregă care o obijduiește (ce faceee??) pe fată. Care e fata lu’ bărba-su. În timp ce o pune pe fata ei moț, pe asta o trimite numai la treabă. Să curețe sobele. De-aia îi spune Cenușăreasa. Că se murdărește de cenușă, curățând.

Eu (cu cea mai onestă mirare posibilă): Aaaaaaaaa… nu m-am gândit niciodată de ce-i zice Cenușăreasa.

Aș vrea să pot spune că am inventat două-trei replici, să fie mai umoristic contextul. Dar e trista și pura realitate.