Scrisoare către eter

Dragă Univers,

În unele zile ești tare alambicat. Nepăsător, aș spune. Pare că arunci cu zarurile pe te miri unde, fără să ai vreo miză. Știu că noi te investim cu atâta putere, încât de multe ori te întorci împotriva noastră. Însă a ne învinge cu propriile arme nu e cea mai corectă luptă cu putință.

De un an și ceva ne tot testezi abilitățile, disponibilitățile, anduranțele. Te joci cu mințile noastre, cu creierele noastre, cu corpurile noastre. Cu sufletele noastre. E un joc de domino pe care îl exersezi zi de zi, și care te distrează teribil. Care te animă teribil. Totuși, în atâtea luni am încercat să ne reglăm. Am stat cu noi înșine îndeajuns încât să ne urâm, și-apoi să ne iertăm, și-apoi să ne iubim. Am stat cu neajunsurile noastre, cu greutățile noastre, cu angoasele noastre. Cu credințele, cu valorile, cu izbânzile, cu înfrângerile noastre. Am trăit ciudat, morocănos, abrupt. Am strâns din dinți. Am dat frâu liber furiilor. Am dezbătut. Am lovit. Am căzut. Ne-am ridicat. Ne-am rănit. Ne-am îndreptat.

Bunul meu prieten, pretutindenar cum îți este și numele, în ultimele multe luni am căpătat puteri, fiecare dintre noi. Știu că îți place să ne terfelești mințile. Dar noi nu mai suntem cei de acum un an și ceva. Ne-am așezat. Ca să ne putem ridica mai drepți, mai buni, mai calzi. Ne încerci. Ne tot încerci. În fel și chip. Însă noi îți zâmbim. Nu ne răzbunăm. Ci așteptăm. Răbdători.

Nu suntem în război, eter nemărginit. Nu suntem părți ale întregului. Ci suntem fiecare întregi, de sine stătători. Și tu, și noi. Nu suntem răsfirați în tabere, împărțiți pe culori, despărțiți de doctrine, înarmați cu credințe felurite. Suntem un tot. Nici bun, nici rău. Nici destoinici pe deplin, nici păcătoși pe deplin.

M-ai copleșit astăzi, minunatul meu univers. Să știi, însă, că suntem puternici. Nu pentru că ne tot arunci în curse cu multe obstacole, ci pentru că vrem să existăm pe lumea asta în sănătate, armonie și empatie.

Capul sus, umanitate! E doar o încercare, ca atâtea altele în istorie. Trăim, totuși, în cea mai bună dintre lumile posibile, iar dacă e să-l credem pe Leibniz, totul se poate împlini într-o astfel de lume.