Rucsacul din spate

Dacă aș avea o fărâmă de curaj (pe care nu îl am, la drept vorbind), aș ieși acum din casă și aș pleca în lume, cu un rucsac în spate. Mi-aș dori enorm să pot face asta. Cu fiecare zi care trece tânjesc tot mai mult să plec. Acolo, departe, cum spunea Mircea Ștefănescu. Să las tot aici-ul și acum-ul: toți oamenii, toate întâlnirile, toate diplomele, toate lucrurile, toate regretele, toate tristețile, toate deznădejdile, toată solitudinea asta interioară claustrată în interacțiunile zilnice cu atâția și atâția oameni. Și, mai cu seamă, sinele acesta pe care îl port după mine de 36 de ani și care devine tot mai împovărător, pe măsură ce trec anii. Nu prin prisma greutății sale, ci a consecvenței cu care se tot străduiește să sedimenteze aceleași și aceleași proiecții pe tot felul de oameni care nu au nici disponibilitatea, nici putința, nici dimensiunea unei mapări corecte a ceea ce ajunge pe mințile ori pe chipurile lor.

Mecanismele proiective au mereu ceva drept și ceva strâmb în ele. Căci scoți din tine o nevoie fundamentală, organică, cu neputință de ignorat, pe care o așezi cu temei (din punctul tău de vedere) pe retina sufletului altcuiva. Doar că, în acest demers de coabitare între oricare doi oameni de pe planeta asta, nici primul, nici al doilea nu aleg conștient să participe la dinamica asta. Nici insul care proiectează, nici cel care devine ecran de proiecție. Rămâne totuși, în procesul ăsta strâmb și inutil, ceva palpabil – doi oameni care sunt așa cum pot fi fiecare. Căci cel care proiectează o face cu conștiința realității concrete a celui pe care proiectează. Nu e o iluzie destrămată în fascicule care ajung fiecare pe te miri unde, desenând contururi care n-au cutii de rezonanță veridice în celălalt. Ori vreun piedestal casant, pe care cel mai banal dialog l-ar sfărâma de îndată.

Nu știu dacă e vreun capăt al acestei lumi unde să poți găsi o fărâmă de certitudine. Ori măcar un sfert de credință nealterată de ego-ul uman. Ori un strop de rădăcină lângă care să te poți așeza, cu certitudinea că nu te va arunca nimeni în hăul dezrădăcinării. Ori o bucățică de eter care să te accepte fix așa cum ești, fără să te simți dator să-l ființezi altfel decât cu fărâma asta de conștiință care se cheamă o viață de om.

Nu știu, dar tare aș avea nevoie să aflu.