Ne plac cugetările

Ne plac mult cugetările. Gândurile alea doldora de înțelepciune, pe care le punem pe seama unora sau altora. Neavând vreun sfert de garanție că au aparținut cu adevărat celor cărora le sunt atribuite.

Ne plac pentru că ilustrează utopii pe care sigur că nu le putem conține decât în forma lor imaterială. Dar încercăm, umil, să tindem ideatic către ele. Însă, grăbiți fiind să bifăm tot felul de activități mai mult sau mai puțin utile, avem sentimentul că, citind despre o idee – chestiune care ar trebui, într-o logică firească, să conducă la o acțiune generată de acea idee -, ne afundăm în conformismul cotidian al deceniului ăstuia în care nu știm decât să apăsăm pe butoane. Sperând că asta o să ne livreze înțelepciune, interacțiune umană sau orice altceva mai găsim în fărâmele de gânduri atât de prețioase, ale predecesorilor noștri.

Am experimentat astăzi un moment de furie combinată cu o profundă tristețe. Văzând cu multă claritate faptul că, în același timp în care alerg eu cu atâta nesaț, aleargă și alții în jurul meu. De fapt, e un întreg cotidian intrat în vâltoarea asta temporală, despre care am început să nu mai înțelegem mare lucru.

Tot astăzi am avut parte de câteva calupuri de conversații care mi-au făcut și bine, și rău. Probabil la fel de necesare și unele, și celelalte. Mi-am dat totuși seama cât de prețios ar fi să ne mai oprim, din când în când. Să avem timp să ne uităm unii în ochii celorlalți. Acel timp, invocat de Paler, ”pentru puțină tandrețe”. Înainte de orice altceva.