Manualele de altădată

Pe vremea când eram elevă în școală primară, manualul de istorie de clasa a IV-a îl avea pe copertă pe Mihai Viteazul. Cel de geografie, munții Carpații. În anii ce au urmat am învățat multe și am uitat multe. Totuși, mi-au rămas în memorie niște ani de domnie, câteva victorii celebre ale românilor care au biruit otomani și, mai cu seamă, mi-a rămas vie vitejia domnitorilor noștri. Așa am păstrat imaginea acestui neam geto-dac. Și am crezut ani mulți că dacii erau mult superiori (deși poate pleonastică exprimarea) romanilor. Chiar dacă, în mod evident, între un imperiu și o provincie e o oarecare diferență. De asemenea, am păstrat vii și versurile multe ce au acompaniat marile bătălii despre Ștefan care, ”învingând păgânii, nalță-o monastire”, despre râu și despre ram, prieteni de seamă ai lui Mircea cel Bătrân, despre ”șoimul singuratic” Dan, ucis (cu deplină admirație!) de Ghirai. Aș putea s-o țin așa mult și bine, căci eram o mașină de memorat versuri în copilărie.

Apoi, nu departe de anii aceștia, am început să ascult muzică folk. Atât cât se putea, pentru că nu exista nici Internet, nici acces permanent la așa ceva. Pentru că ascultau părinții. Pentru că îmi plăcea și mie. Și-am trăit anii aceia cu nostalgia Ardealului (furat, cândva) și a fraților noștri de peste munți. Într-un fel de năzuință (oarecum idolatră, privită fiind prin lentile de copil) a unei uniri care, deși materializată în parte, rămânea incompletă.

În adolescență, spre finalul liceului și începutul primei facultăți, când probabil că trebuia să-mi petrec timpul prin cluburi, eram profund habotnică. Și biserica era o necesitate mai mare decât cutumele vârstei. Biserica, credința, nevoia unui adevăr suprem. Necesitatea unui Dumnezeu. Astăzi, la atât de mulți ani distanță, aș spune că perioada aceea mi-a alterat multe realități. Dar atunci mi-era necesară.

Copilărind în anii ’90, am fost cu toții expuși multor lucruri. Bulversați de bulversarea propriilor părinți, propriilor profesori și a propriilor încercări de a tranzita acei primi ani de viață care te ”ștampilează” îndeajuns de mult, încât să-i porți cu tine o veșnicie, ne-am intersectat și cu un patriotism poate exagerat, și cu o nevoie de a ne delimita de cei de dincolo de granițele țării, și cu frica de autoritatea divină. Numai că, odată cu vremurile, cu experiența, cu anii de școală, înveți să filtrezi ce e de filtrat. Înveți să cerni. Înveți să recunoști ce e strâmb și ce e drept. Ce e deviat de la ceea ce numim, convențional, normă. Fac o parafrază la ce scria Nichita și am să spun că dintr-un om poți ucide doar credințele știute de el. Căci doar la acelea poate face apel. Altele nu are. Însă credința frustă nu e cea în care îl pomenești pe Dumnezeu la fiecare două cuvinte. Nici patriotismul nu înseamnă să ridici ziduri în fața unor oameni la fel ca tine, doar pentru că latitudinea și longitudinea actului lor de identitate nu e convergentă cu inima munților Carpați.

Oscilez de zile bune între o stare de teamă, una de uimire, una de revoltă, una de perplexitate și una de neputință. Și, desigur, una de amuzament. Căci vremurile sunt acestea care sunt.

Nu știu unde s-a crăpat retina realității noastre comune. Dar teamă mi-e că ne confruntăm cu o alterare evidentă a celulelor fotoreceptoare. Mi-aș dori să fie luni și să fi fost totul un vis strâmb, care să ne fi scuturat un pic. Totuși, e abia miercuri. Și somnul rațiunii, vorba lui Goya, încă poate naște monștri.