Plăpânda mea Poezie

Plăpânda mea Poezie,

Nu sunt un poet bun. Căci tocmai astăzi am uitat de tine. Deși mi te amintesc zi după zi. N-aș vrea să caut scuze pentru uitare. Cum facem noi între noi, oamenii. Cu haina cea mai de preț: cuvântul. Acea haină cu care ne îmbrăcăm când ne simțim încolțiți. Când ne temem să recunoaștem ceva ce ne apasă atât de mult pe dinăuntru, încât nu-l putem aduce la suprafață.

Te-am claustrat în mine în vremea de pe urmă. Și uneori mă bucură că ne întâlnim mai rar. Căci lipsa ta înseamnă o fărâmă de oxigen pe cerul emoțiile mele strâmbe. Însă prea multă respirație curățată de impurități devine sufocantă, din cauza incapacității noastre de a viețui în preajma unor ”entități” nealterate. Îmi lipsești, ce-i drept. Și parcă viața mă aduce într-un mereu același punct al întâlnirii cu Tine.

N-am învățat prea multe din tot ceea ce am cules împreună. Poate pentru că îmi plac cercurile într-atât de mult, încât nu mă pot dezbăra de amara lor recurență. Ori poate pentru că nu e leac pentru ”bolile” sufletului. Ori poate că sunt atât de regresată într-o minte de copil, ce se tot zbate ferecată într-un corp de adult, încât nu știu cum să mă descurc cu realitatea propriei incongruențe.

M-aș fi vrut mai veselă astăzi, buna mea Poezie. Ca să aibă un sens faptul că te-am abandonat printre multele mele fugi absurde. Veselia îmi pare însă un artificiu, uneori. Deși nu știu pe nimeni care să râdă mai mult decât o fac eu. Însă toți bufonii sunt triști. Între oricare două glume se află o strâmtoare a hăului. A nedumeririi. A înstrăinării. A singurătății de netolerat, într-o lume atât de plină de ființe vii.

La mulți ani, alter ego strivit și resuscitat între două rime nocturne! La o bună viitoare întâlnire!