Paradisul pierdut

Iadul nu e dincolo. Nici în celălalt, cum spunea Sartre. Nici în universul exterior nouă. Nici pe foi rătăcite, cu diagnostice de tot felul. Nici în substanțe. Nici în focul imaginat al Gheenei. Nici în dogme. Nici în non-credința în dogme. Nici în abandonul celorlalți. Nici în respingerea lor. Nici în atât de cruda lipsă de apartenență.

Iadul e abisul din interior care sapă, scurmă, zgârie. Și care se închide, când dă de o frântură de lumină. Și care se deschide iarăși, de prea multa voluptate a întunericului. Iadul sunt gândurile care strivesc cugetul și rațiunea. Care modelează sufletul în forme pe care nici avangarda începutului de secol XX nu le-ar putea descifra, spre a da un sens non-sensului. Iadul e nimicul neîntâmplat care anunță, vorba lui Sebastian, că ”undeva a căzut o proptea interioară”. E zâmbetul inutil al fiecărei raze de soare care se duce dincolo de epidermă. Și arde.

Iadul e singurătatea prezenței de sine. E ”a nu fi”-ul ce rezolvă dilema hamletiană, pentru că nu mai are nevoie de contrariul său.

L’enfer… ce n’est pas les autres.