Iubirea povestită

Întotdeauna mi s-a părut derizoriu să scriu despre iubire. Sau să citesc despre iubire. Sau să povestesc despre iubire. Nu pentru că, așa cum o gândire umanistă ar fi îndreptată să judece, iubirea se materializează în trăiri, nu în descrieri flamboaiante. Ci pentru că întotdeauna rațiunea a fost mai puternică. Rațiunea, rigiditatea, opoziția permanentă. N-a fost loc nici de morile de pe deal, ale lui Esenin, ce-și zbat aripile, nefiind lăsate, de către pământ, să zboare. Nici de luna înșelătoare a lui Shakespeare, ce-și schimbă discul la fiecare nouă rotire completă. Nici de interogațiile nesfârșite, legate de veniri și plecări, ale lui Minulescu. N-a fost loc de toate astea niciodată, pe deplin. Decât în fărâme picurate pe soluri neroditoare.
Destinul însă nu are timp de întrebări. Nu are timp de raționamente complicate, când e atât de grăbit să trăiască pe de-a-ntregul. El trece praguri pe care noi nu le conștientizăm. Și lasă ceea ce crede de cuviință. Gânduri mii, luceferi roditori, temeri justificate ori nejustificate, răsărituri și apusuri, vini greu de stins, cuvinte ritmate, pulsiuni variate, cadențe apăsătoare, lumini păcălite de umbre și umbre fragil luminate.
Destinul și iubirea. Această dizarmonie atât de armonică. Greu de trăit. Imposibil de netrăit.