Între fond și formă

Sunt un om care spune des ”te iubesc”. Oamenilor, de cele mai multe ori. Florilor, uneori. Animalelor, alteori. Însă, ca orice om crescut în anii ’90, nu am învățat ”acasă” acest obicei. Pentru că, pe vremea când eram eu copil, auzeai atât de rar un ”te iubesc”, încât aproape că te stingherea sonoritatea lui. Ceva s-a schimbat însă, în cultura ultimilor zece ani. Probabil că suntem în pasul al doilea al dialecticii hegeliene – în antiteza spusului care neagă teza nespusului. Nu mi-e foarte clar ce fel de schimbări au generat o nouă atitudine în raport cu ceva ce părea aproape sacru. Poate că acest tip de comunicare nouă, învățată pe rețelele de socializare, ne-a facilitat un anumit tip de exprimare, care ne era străin odinioară. Ori poate că am început să valorizăm mai puțin ceea ce cu câteva generații în urmă cântărea altfel. Sigur, e o logică a schimbării generaționale, pe de o parte, care se traduce întotdeauna în revoltă. Însă, pe de altă parte, e posibil ca, vrând să negăm niște valori ale trecutului, cum atât de des se întâmplă, să fi diluat ceva ce ar fi trebuit să fie semnificativ, indiferent de epocă.

Există o infinitate de moduri de a iubi pe lumea asta. Și doar un unic fel de a o spune. Ceea ce, pentru o umanitate destul de evoluată, e un pic precar. Pentru că, între dragostea partenerială, erotică, cea filială, între părinte și copil, cea între maestru și discipol, cea fraternă ori mai știu eu ce alte posibile relaționări, sunt niște diferențe infinite. Care, intraductibile fiind, pot crea adesea confuzii. Poate că suntem prea săraci în limbaj, în timp ce suntem prea bogați în sentimente. Am vaga senzație (nu și certitudine) că nu suntem singurii ”neajutorați” lingvistic de pe lumea asta.

Desigur, noile generații și-au căutat refugiul în afara propriei limbi. Însă ”I love you”, probabil cel mai des întrebuințat substitut al lui ”te iubesc”, are o cu totul altă rezonanță. Pe care poate, la prima mână, nu o înțelegem pe de-a-ntregul. Însă, în mod real, dacă alegi să-i spui cuiva ce simți pentru el, va fi de o mie de ori mai greu să-i spui ”te iubesc” decât ”I love you”. Probabil pentru că am rămas totuși cu crisparea de odinioară, care atârnă greu de un concept atât de des uzitat, dar atât de profund și de greu de decodificat. Sau pentru că ceva rostit în, așa cum atât de frumos o spune limba idiș, ”mame-loshn” (limba mamei), e mai autentic decât orice fel de import lingvistic.

Poate că pe lista marilor întrebări universale pe care omenirea e datoare să și le însușească, întru găsirea unui răspuns, de la un deceniu la altul, ar fi, pe lângă cele legate de sensul existenței, al apariției și al dispariției noastre de pe această lume, și de ce iubim, atunci când iubim. Cum alegem să iubim și cum alegem să manifestăm această iubire? E un joc de noroc totul, în fond. Căci nu alegem niciodată către ce părinți, parteneri de viață, profesori, frați, colegi, prieteni ori mentori de tot felul ne duce viața. Iar norocul, ca și existența, se scaldă într-o indubitabilă lipsă de logică. La fel ca și iubirea.