Genul proxim și diferența specifică

”Nu orice om are ochi? Mâini, organe? N-are simțuri, dureri și patimi?… Nu se hrănește cu aceeași hrană? Nu-l rănești cu aceleași arme?… Nu zace de aceleași boli?… Nu se vindecă cu aceleași leacuri? Nu-i e cald și nu-i e frig și lui, tot vara și tot iarna? Dacă îl înțepi, nu sângerează? Dacă îl gâdili, nu chicotește? Dacă îi dai otravă, nu se sfârșește? Dacă suntem la fel în tot și în toate, nu vom semăna și întru acestea?”

Textul de mai sus e din piesa NEGUȚĂTORUL DIN VENEȚIA. Nu e ad literam cum l-a scris Shakespeare. Pentru că în piesă miza e alta. Însă monologul lui Shylock, nu departe de cum sună el în realitatea dramaturgică, poate fi rescris și așa. M-a bântuit acest gând în seara asta. Al individualismului care ne-a făcut să uităm esența unei umanități pe care se presupune că o avem cu toții amprentați în ADN.

Sunt zile, momente, întâmplări, situații de viață de tot felul care ne fac să ne comportăm într-un fel sau altul cu oamenii din jurul nostru. Și, pentru că nu există contracte scrise între noi, unica clauză posibilă e aceea a caracterului nostru. Tradus în vorbe, în acțiuni, în gesturi. În fapt, nu avem obligații de niciun fel unii față de ceilalți. Și asta e minunat. Dar asta e și copleșitor. Pentru că, nefiind obligați să fim în niciun fel anume, trebuie să ne mulțumim să fim noi înșine. Însă, în alfabetul acesta uman pe care îl învățăm cu toții în fiecare zi – și în care suntem, de multe ori, monosilabici – ne lipsește încă știința redactării unor prime propoziții. Căci, aruncându-ne după fraze uriașe, rostite cu pompă, uităm că abia am învățat alfabetul.

Probabil că e un egocentrism înnăscut pe care îl purtăm după noi o viață. Cu toții. Un egocentrism din cauza căruia uităm că ceea ce ne doare pe noi, nu ne doare doar pe noi. Și ceea ce ne sporește pe noi, nu ne sporește doar pe noi. Și ceea ce e bun sau rău pentru noi, nu e bun sau rău doar pentru noi. Sigur că diferențele sunt uriașe, în tot ceea ce suntem. Unii în raport cu ceilalți. Dar măcar la nivel arhetipal există niște judecăți comune, care ne ating pe toți la fel. Și ne sting pe toți la fel.

E nevoie de întâlniri prețioase pentru a învăța lecții prețioase.