Hipnoza și procesul terapeutic

„Viața mea nu e nimic mai mult decât o picătură într-un ocean nelimitat. Însă ce este un ocean, dacă nu o multitudine de picături?” (David Mitchell)

Spuneam acum ceva vreme că voi împărtăși din experiențele mele ”terapeutice”, care m-au ajutat să depășesc anumite praguri emoționale ce păreau destul de greu de gestionat, la momentul când m-am lovit de ele. În afară de sport, NLP, astrologie și școală, despre care am povestit până acum, am încercat și hipnoza. Tocmai am văzut un film care mi-a amintit atât de tare de tot ce am experimentat acolo, încât mi-am dat seama că e momentul să scriu despre asta.Știu că prima imagine care ne vine în minte când auzim de hipnoză, în afară de chipul suav al lui Freud, este un pendul care se tot balansează sub ochii noștri, până când adormim, iar cineva ne spune să facem anumite lucruri, de care nu suntem conștienți. Însă realitatea arată un pic altfel.

Am ajuns la hipnoză printr-o recomandare a unei prietene, care îmi tot vorbise despre asta. Eram mai mult decât avariată, la momentul respectiv, și mi-era teamă de o nouă depresie majoră în care puteam foarte lesne intra. Pentru că eram în stare de colaps, n-am avut nici timp, nici energie să mă documentez în prealabil despre ce este vorba. Știam doar că, spre deosebire de psihoterapie, hipnoza promitea vindecarea rapidă, în ședințe puține. Ceea ce și doream, pentru că eram absolut lipsită de orice resurse interioare de a mă mai pune pe picioare.

Cred că am făcut cinci sau șase ședințe. Nu mai țin minte exact. De obicei, durează mai puțin de atât. Însă eu am ales să explorez mai multe aspecte ale vieții mele turmentate. Așa că am dedicat o ședință anxietății infinite pe care o aveam și traumei de respingere, o alta traumei de abandon (cu regresie în copilărie), o alta tot regresiei, dar în vieți anterioare. Și cred că a mai fost una legată de iubirea de sine.

Știu că sună un pic abstract, și sunt convinsă că nu toată lumea crede în așa ceva, însă mi-am adus aminte de această poveste cu hipnoza și regresiile văzând ”Atlasul norilor”, filmul despre care scriam mai sus (ecranizare a romanului lui David Mitchell). Ce m-a impactat foarte tare, văzând filmul, a fost întâlnirea cu o realitate atât de abstract redată, la nivel cinematografic, dar în care eu cred cu atâta tărie, în viața cotidiană.

Mulți dintre noi avem senzații de déjà vu, în raport cu anumiți oameni pe care-i întâlnim. Ne par atât de familiari, de parcă ne-am mai întâlnit cu ei cândva. Cumva, în timpul regresiei în alte vieți, am retrăit această familiaritate a revederii. Am mers în patru vieți trecute. Prima, pe la 1600. Ultima, cu vreo 50 de ani în urmă. N-aș ști să redau procesul efectiv prin care vezi lucrurile astea. Se întâmplă pur și simplu. Nu e o stare inconștientă în care te afli, dar nici una conștientă. E un drum undeva pe la mijloc, pe care reușești să te identifici, în alte epoci, în alte ținute, în alte contexte sociale, cu alți oameni care te însoțesc. De fiecare dată, cu un element comun care leagă totul. Se spune că regresiile în alte vieți ne ajută să înțelegem dacă avem datorii karmice care au rămas neachitate și pe care încercăm să le plătim în această viață. Ori poate că oamenii de care atât de greu ne desprindem, uneori, sunt chiar cei față de care am rămas datori. Sau care ne sunt datori. Văzând acest film, mi-am dat seama că poate logica asta în care ne învârtim o bună parte dintre noi, a vieților reiterate iar și iar, în forme felurite, cu chipuri diferite, are un sens. Sau îl poate avea.

Am înțeles un pic mai multe despre mine nu doar din regresia în alte vieți, ci și din cea în copilăria fragedă. Logica traumei de abandon, în paradigma hipnozei, este că la un moment dat, începând din punctul în care am luat naștere, în stadiul embrionar, până când am devenit adulți, am resimțit abandonul principalei figuri de atașament (mama, de obicei). Asta nu înseamnă că am fost abandonați, în sine, ci că undeva, în mintea noastră, s-a produs această scindare de plăci tectonice, între noi și mamă. Ceea ce creierul nostru a tradus ca abandon. Sigur, psihologia ne învață mai multe pe tema asta. Iar teoriile lui John Bowlby, despre atașamentul format în copilăria timpurie, care poate genera ulterior diferite tipuri de traumă, sunt destul de lămuritoare în ceea ce privește felul în care ne manifestăm în relații, în viața adultă, datorită (sau din cauza) unui anume tip de atașament învățat la vârste fragede.

A durat trei săptămâni toată povestea cu hipnoza. Am făcut ședințele repede și am înțeles, într-un timp destul de comprimat, multe lucruri pe care n-aș fi reușit să le decodific altfel. Am căpătat o ancoră gestuală, pentru momentele când mă simt inundată de anxietate. Nu o mai folosesc atât de des, pentru că am învățat să-mi coordonez un pic mai bine emoțiile. Dar, atunci când e cazul, apelez la ea cu încredere. Tolerez mai bine chiar și trauma de abandon, pentru că am rescris cumva situația inițială, generatoare de durere, și am făcut pace cu copilul interior. Cât despre regresia în alte vieți, m-a pus în fața unui destin circular, în care mă rotesc și astăzi. Cu credința că pot ieși din el, dacă vreau. Încă oscilez între iluzia putinței și puterea voinței.

Un gând mi-a rămas bine întipărit, văzând acest film. Același gând pe care l-am avut după ce am încheiat procesul terapeutic cu hipnoza. Anume că viețile noastre nu ne aparțin pe de-a-ntregul. Și că suntem legați unii de ceilalți, din trecut în prezent. Iar fiecare gest al nostru, bun sau rău, ne face creatori ai unui tip sau altul de viitor, condiționat de ceea ce am fost și ce suntem, în relațiile pe care le avem.

Închei, așa cum am început, cu un citat de-al lui Mitchell, care ne pune oglinda în fața condiției noastre de muritori, atât de pasageri în vastul univers în care ne rotim: ”Puterea, timpul, gravitatea, iubirea. Forțele care schimbă universul sunt toate invizibile.”

P.S. Dacă sunt persoane interesate de hipnoză, eu am făcut la Fabrica de gânduri bune.