Amprentați de întâlniri

”Chiar de m-aș naște și-a doua oară,

Tot aș cânta, aș fi vioară.

Și de s-ar stinge stelele-n parte

Tot aș cânta și viață, și moarte.”

Nu toate poveștile îl scrijelesc pe ”a fost odată” în lumina răsăritului. Unele își ticăie bătăile vieții celei noi în amurguri uitate undeva, departe. În ceea ce se cheamă amintire.

Suntem amprentați și impregnați de întâlniri. De oameni pe care îi cunoaștem. Și de oameni pe care nu-i cunoaștem. De oameni pe care ne-am dori să-i avem în proximitate. Și de oameni care ne plac de la distanță doar. Pe unii ni-i închipuim în fel și chip, construindu-le piedestaluri atât de înalte, încât simplul fapt de a ne uita către ei ne împovărează. Pe alții, pe care ajungem să-i cunoaștem, îi coborâm de pe podiumurile sculptate cu atâta sârguință chiar de noi înșine. Iar în coborârea lor se frâng și închipuirile noastre. Și visele noastre, uneori. Însă și unii, și ceilalți ne aruncă în boluri de cristal. Scuturându-ne. Sculptând în imaterialul eter în care viețuim căi noi. Întâlniri noi. Destine noi.

În perioada liceului (poate și în facultate) eram adesea întrebată de preferințele muzicale. Și pentru că adolescența este, în sine, o perioadă a infinitelor stigmate, frici și angoase de tot felul, căutarea dezirabilului, în materie de răspunsuri, devine aproape o obligație socială. După ce am trecut, în timpul gimnaziului, prin muzica dance din anii 2000, cu toate variațiunile ei, apoi prin hip-hop (ascultat pe ascuns) și latino, mi-am potolit elanul muzical și m-am poziționat într-o zonă complet nișată: muzica folk. Pentru anii pe care îi aveam, la acel moment, era un gen complet în afara cutumelor. Sau, cel puțin, asta credeam eu. Motiv pentru care, de fiecare dată când eram întrebată ce muzică ascult, iar răspunsul era folk, simțeam instantaneu nevoia de a explica. Și de a mă justifica.

Aceeași nevoie o simt și astăzi. De a explica. Nu știu de ce. Înainte de orice altceva, folk-ul e poezie. E cerneală filtrată în acorduri minore. Fără portative. Și fără ovații. E vers acompaniat de corzi de chitară vie, mângâiată în asfințitul fiecărei zile ce-și deapănă deznodământul, punându-și poverile deoparte.

Tatiana Stepa, una dintre cele mai importante voci feminine ale muzicii folk din România, a plecat într-o zi de 7 august. Cred că doar moartea bunicii m-a durut mai tare decât cea a Tatianei. N-aș ști să explic într-o succesiune de idei logice de ce am iubit-o atât de mult. Era ceva atât de dureros în durerea cântecelor ei, care mă durea și pe mine. N-am întâlnit-o niciodată, așa cum visam. Ci doar în câteva fărâme de ocazii, la puținele concerte folk care mai erau programate ici-colo. Însă mi-am dorit atât de tare să o cunosc, și am fost atât de convinsă, în sinea mea, că viața îmi va oferi acest dar, cumva, încât destinul mi i-a scos în cale, la puțin timp după moartea ei, într-un fel absolut întâmplător, pe oamenii cei mai apropiați ei. Care mi-au spus poveștile după care am tânjit atât de mult.

Însă această întâmplare mi-a deraiat viața complet. Și m-a dus pe un făgaș nou. Uman și profesional. M-a aruncat în inima folk-ului pe care atât de mult l-am iubit. Aproape de cei asemenea mie.

Înainte de teatru, a fost folk-ul. Acolo am înțeles ce înseamnă scena, culisele, aplauzele. Și știu că dacă nu ar fi fost folk-ul, nu ar fi fost nici teatrul. Doar în ordinea asta le puteam experimenta așa cum le-am experimentat. Cu patimă, cu iubire, cu dăruire.

Atât de multe trăim pe lumea asta. Unele par fără sens. Și rămân așa, nedescifrate. Altele capătă un înțeles imediat. Iar altele, tăinuite de timp, își croșetează înțelesurile prin fiecare nouă treaptă pe care o urcăm. Sau pe care o coborâm.

Gând de dor, dincolo de lumi, de ceasornicare și de galaxii, bună Tatiana! Îți mulțumesc! Necuvântător, prin vocea inimii. Cuvântător, prin fărâme de amintiri.