Din seria: ”When life gives you lemons, make lemonade”

Din seria: ”When life gives you lemons, make lemonade”

Viața asta, în felul ei foarte cu susul în jos, are niște reguli simple, în esență. Numai că noi suntem complecși, ermetici, fragili, intelectuali, robuști, instruiți, credincioși, nătângi. Fix cum n-ar avea nevoie să fie cineva care ar trebui să ia de-a gata faptul că o ecuație simplă e simplă și atât. Iar în simplitatea ei logistică, nu are nevoie de alte combinații, permutări ori necunoscute, pentru a căpăta consistență.

Am trăit complet strâmb săptămâna aceasta. Cu un milion și jumătate de nervi, cu o cantitate dublă de lacrimi și, desigur, pentru că suntem optimizați să fim civilizați cu noi înșine, și cu mult râs. Și-am învățat, cum încerc să o fac zilnic, câteva lecții de viață, de care poate că am să țin cont cândva.

E complicat să trăiești cu sentimentul neapartenenței, într-un mediu căruia tu simți că îi aparții.

E complicat să fii invalidat de către oamenii de la care aștepți cel mai mult validarea.

E complicat să te târăști, și-apoi să mai speri la o fărâmă de demnitate.

E complicat să-ți tolerezi propriile greșeli și să înveți ceva din ele.

E complicat să trăiești pe planeta Pământ fără să fii lezat și chinuit de relațiile interumane.

E complicat să dai la o parte cortina propriei neputințe și să înțelegi cât e despre tine, și cât despre celălalt.

Și, mai cu seamă, e complicat să rămâi cu retina inimii îndeajuns de deschisă, încât să poți vedea lucrurile bune și pe cele mai puțin bune, pe care ceilalți ți le oferă, și să le poți diferenția corect și onest pe cele două.

Însă, pentru toate lucrurile complicate de mai sus s-a inventat ceva ce se cheamă alergare. Desigur, n-o să spun că fiecare kilometru parcurs mai umple cu câte o picătură călimara cu soluții emoționale adaptative. Deși cred că e un pic de adevăr și aici. Doar că alergarea filtrează multele gânduri din căpșoarele noastre și le pune în cutiuțe separate. Le ordonează și le dă un sens. Unul pe care noi, în tristețile și amărăciunile noastre, nu-l putem percepe pe de-a-ntregul.

N-am avut vreun anume scop personal pentru care am alergat azi. În afară de acela de a-mi decanta propriile trăiri. Poate doar faptul că această competiție – Bucharest HALF MARATHON – e prima din viața mea. Prima unde, cu patru ani în urmă, m-am târât pe străzile Bucureștiului, încercând să-mi demonstrez mie însămi că e un rost în toate, pe lumea asta.

Însă am alergat pentru cei de la HOSPICE Casa Sperantei. Și pentru multele lor proiecte, în domeniul îngrijirii paliative. Las aici, pentru cei care vor să doneze și să susțină cauzele acestei organizații, link-ul: https://hospice.galantom.ro/fundraising_pages/view?id=38087 . Acesta va fi valabil și săptămâna viitoare, când voi pedala 40 de kilometri tot pentru ei (nu se închide iar orașul, nu disperați).

Multele zâmbete pe care le-am văzut astăzi pe traseu, pe chipurile copiilor, compensează tot amalgamul de stări de pe parcursul acestei săptămâni. Așa că vă îndemn cu bucurie și cu un fel de credință, dacă-i pot spune așa, către această cale bună pentru noi toți – mișcarea.