Din seria ”Unde dragoste nu e, nimic nu e (by Marin Preda)”

Prima clasă la care am participat vreodată la World Class, în urmă cu un an și câteva luni a fost una de cycling. Ceea ce era un motiv suficient de bun să nu mai particip și la alte clase. Din rațiuni de self-love. Am făcut-o cu un antrenor care era atât de zâmbitor, în timp ce eu eram atât de îngrozită. Mă rog, în sinea mea. Că n-o arătam. Cert e că cele 60 de minute mi s-au părut 60 de ore. Chestiunea asta cu timpul care se dilată și se contractă, după bunul său plac, atunci când faci sport, încă îmi dă bătăi de cap. Sigur, prima oră de cycling nu se uită niciodată, vorba cântecului. Însă eu nu le-am uitat nici pe următoarele. După ce m-am mai familiarizat cu sala, am început să merg și la alte clase. Iar la cycling mai răruț. Aveam un fel de anxietate către fobie, în raport cu bicicleta. Numai când mă gândeam la clasele de cycling și mi se inunda creierul de cortizol. Mă simțeam ca pe vremuri, când eram copil și mergeam în parcul de distracții la casele alea bântuite, pline de surprize neplăcute. Cred că e clasa unde am lucrat cu trei sferturi dintre antrenorii care predau cycling la World Class. Chiar m-am străduit, în fel și chip, să tolerez bicicleta. Că s-o iubesc era destul de greu.

Nici pe uscat n-am avut o soartă mai bună. Pe la 12 ani, fix în Parcul Național, lângă care am pedalat azi, mi-am rupt mâinile, picioarele, mi-am rupt bărbia (încă am cicatricea de la cusătură) și mi-am spart dinții. Pedalând. Ceea ce m-a făcut să nu mă mai urc pe bicicletă niște ani buni. Apoi, în prima studenție, mi-am făcut din nou curaj și am reînceput să pedalez. Mergeam des la facultate cu bicicleta. Astăzi, mi-am amintit de multele drumuri făcute spre Cișmigiu, căci am pedalat și pe-acolo. Apoi, cu doi ani în urmă, când mă apucase febra sportului – înotam, călăream, pedalam, alergam – am căzut iarăși. Am făcut fractură. N-a fost foarte grav, dar am stat imobilizată niște săptămâni. Și a trebuit să mă opresc din toate activitățile sportive un timp. Totuși, n-am mai avut aceeași frică de la 12 ani, așa că mi-am făcut curaj să mă sui din nou pe bicicletă un pic mai rapid.

Cu acest istoric în spate m-am decis să merg la cursa de azi. Nu m-am dus nici hiper-pregătită, pentru că nu sunt ciclistă de performanță. Nici praștie complet, pentru că fac totuși mult sport, în fiecare zi. E fain însă, din când în când, să schimbi un pic paradigma. Și să ieși din zona de obișnuință. Parcă te mobilizează și mai tare pentru viitoarele antrenamente.

De dimineață, m-am întâlnit cu una dintre antrenoarele mele de cycling. Care s-a îngrozit un pic văzându-mă în blugi, cu ditai ghiozdanu’ în spate și cu șnururile de la numărul de concurs netăiate. Dar mno… io, fată de bulevard, atât am putut. I-am mai spus o dată de povestea cu muzica, dar m-a convins să mă abțin. Și bine a făcut. E totuși un concurs în care e necesar să fii atent din toate părțile. Spre deosebire de concursurile de alergare, cele de ciclism implică mult mai multe riscuri. N-am murit. Se poate pedala și fără muzică. A fost un exercițiu de conștiință de sine foarte plăcut. Și de atenție sporită, în raport cu realitatea exterioară. Și-apoi, mulțimile de oameni de pe margine și încurajările primite din partea lor au făcut cât un ”Livin’ La Vida Loca”, ascultat la maximum.

Am ajuns prin părți ale orașului pe care nu le știam. Undeva, aproape de Autostrada Soarelui. Sunt multe terenuri de vânzare, pentru cei interesați. Și forme de energie alternativă. Și zone pustii, mărginite de niște cvasi-câmpuri. Mă și gândeam, în timp ce pedalam, cum ar fi să mă lase bicicleta în zonele alea. Șansele erau măricele, ținând cont de asfaltul complet neprielnic ciclismului. Am avut parte și de soare, și de vânt. M-am bucurat de ele pe deplin. În plus, am refăcut o bună parte din traseele pe care le parcurg în drumurile mele zilnice către sală, ceea ce mi-a stârnit entuziasmul și mai tare.

Nu pot să spun că a fost ușor. Însă, pentru că sunt atât de îmbibată de vocile antrenorilor mei, m-a urmărit mereu acest gând, venit din partea lor: să nu mă opresc, orice ar fi. Chiar dacă scazi intensitatea, important e să continui și să menții un anume ritm. Și am continuat, fără să mă opresc. Mi-a fost teamă de un singur lucru: că nu voi putea să fac minimum impus de 25 km / oră. Asta însemna scoaterea din concurs. Și eu voiam să termin, oricât de la limită aș fi fost. Și am cam fost la limită. Dar am reușit.

N-am avut niciun ceas sau cronometru la îndemână. Am pedalat pur și simplu. Pe traseu erau indicatoare cu numărul de kilometri rămași de parcurs. Am căutat să nu mă stresez mai mult decât e cazul, și doar să fiu constantă. Am presupus că va funcționa. Și a funcționat.

Au fost câteva momente de boost dopaminic: primul, când am ajuns la Stadionul Național, pentru că eram așa de aproape de casă și pentru că de atâtea ori am pedalat pe acolo, încă de când eram copil; apoi, pe drumul către Cișmigiu, unde este o pantă în care simți efectiv că zbori, în timp ce stai pe bicicletă (și ce plăcut e să zbori). Iar la final, când mai erau doar 4 km, am avut același sentiment de la sală, când știi că mai ai de pedalat doar o melodie.

Sigur, după cursă, plină de efervescență fiind, m-am dus și eu un pic la sală, să fac două clase. Că așa știu eu să mă recuperez după efort. E un stil foarte personal, e drept. Dar cum sunt #fiartăpezumba, de la o vreme încoace, n-am putut să mă abțin. Iar clasa de #glutes e așa de scurtă, încât am considerat că 30 de minute în plus de sport, pe ziua de azi, n-or să mă omoare.

A fost o zi sublimă, mă bucur maxim că am decis să particip. Încă am un mic regret că n-am fost la cei 85 km, dar probabil că nu mai puteam face sport un timp, dacă alegeam cealaltă cursă.

Mulțumesc super antrenorilor mei de cycling, care m-au dopaminizat în fel și chip, și care m-au făcut să-mi placă, într-un final, clasele astea spartane de pedalat! Mulțumesc și super antrenorilor mei de non-cycling, pentru că m-au făcut să-mi sporesc anduranța la efort, fizic și psihic! Și m-au făcut să am și eu niște bucățele de mușchi vizibile. Mă rog, cu niște ochelari de apropiere, dar oricum… Vă iubesc maxim, guys!

Mulțumesc tuturor celor care mi-au dat sfaturi și ponturi de tot felul! Mi-au fost mai mult decât utile!

Mulțumesc, viață, că mă menții într-o exaltare continuă! N-am nicio șansă să mă plictisesc cu mine însămi.