Din seria: ”Și prestanță, și restanță”

Vineri seara. Master. Că ce-aș avea mai bun de făcut, pentru a începe weekend-ul cum se cuvine, decât un curs de neuropsihologie clinică? Săptămânal. De trei ore, gen…

Vine profu’ entuziast grămadă (nu înțeleg de ce, că nu i-am dat motive la cursurile precedente):

– Când vă spun ”cortexul prefrontal ventromedial” (????), mă aștept să știți unde e.

(pauză) (lungă)

Profu’ continuă:

– Ar trebui să știți ce e și cu cortexul cingulat anterior. (???)

Mai trece un pic de timp, bate cineva la ușă. Intră, se uită, vede că nu e ce trebuie și dă să plece. Și profu’ îi spune:

– Nu intrați aici. O să vă pară rău dup-aia.

Mai curg informațiile gârlă (și lacrimile pe interior) și profu’, văzând că e un pic beznă pe fețele noastre, vine cu exemple din viața civilă:

– Dacă persoana cu care sunteți la masă stă pe Facebook, înseamnă că nu aveți valoare homeostatică pentru ea.

Mmmdaaa.. ce să zic… data viitoare când vorbesc cu cineva și butonează telefonul, bag replica asta. Sigur va mai ieși cu mine și a doua oară.

Am aflat și chestii interesante. Anume că rareori gândim rațional și că, de fapt, folosim tot felul de euristici care ne ajută să ne adaptăm la mediu și să găsim soluții rapide, cu un consum minim de energie. Și că avem mult mai multe celule străine în propriul corp decât celule ale noastre. Și că orice schimbare afectează nivelul de echilibru din organism. Dar dezechilibrul poate duce uneori la traumă, iar alteori la un echilibru modificat. Ceea ce dă o șansă fanaticilor ca mine.

Mno… simt un parfum de restanță la disciplina asta supercalifragilistică. Dar vorba ceea, unde nu-i restanță, nu-i nici prestanță.