Capra, iezii și basmele copilăriei

Pe studentul ”eminenche”, ca să-l citez pe nenea Caragiale, îl recunoști ”după sandale”. Ca să-l citez pe Ionuț Manelistu’. Bine, acum nu știu dacă acesta este adevăratul creator al versului cu sandalele, căci Google-ul oferă mai multe opțiuni. Ceea ce mă face să cred că treaba aia cu ”pater semper incertus est” nu-i degeaba. Dar în fine. Să nu extrapolăm mai mult decât e cazul. Deci… studentul cu simțul răspunderii, pasionat nevoie mare de școală, și mai ales de teancurile (a se traduce „maldărele”, că sună mai dramatic) de cărți pe care le are de citit, și nu până în sesiune (căci acum suntem pe rit nou, avem și examene parțiale), ci până mâine-poimâine, se gândește să nu facă discriminări. Căci la școala la care este înmatriculat e despre toleranță, spațiu sigur și altele asemenea.

Așa că, nedorind să aduc vreun afront vreunei discipline, m-am gândit să le las pe toate baltă și să-l recitesc pe Creangă. Că ce să citești noaptea? Carl Jung sau Ion Creangă? Nu e o alegere chiar grea. De fapt, m-am apucat să-l recitesc pe Creangă pentru că, după cum spuneam acum două zile, am fost să văd Capra cu trei iezi – Filmul. Din motive evidente. Pentru că, în mod normal, n-aș vedea un film horror nici dacă m-ar amenința cineva cu trei restanțe la neuropsihologie, statistică și genetică. Date toate în aceeași zi.

Și, pentru că am plecat un pic îngrozită de la film (nu spun pe cine și în ce ipostază am visat în noaptea de după), am zis că ar fi cazul să mă întorc la Creangă. Să înțeleg cât e imaginația scenaristului și a regizorului, și cât textul original. Povestea, în mare, o știam. Dar uitasem multe detalii. Cum ar fi că lupul ”îi rătează iedului capul pe loc și-l mănâncă așa de iute”. Și-apoi ”așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se păreau că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciudă caprei”. Sigur, nici capra nu rămâne datoare: ”Moarte pentru moarte, cumătre, și arsură pentru arsură”. Recunosc că am rămas un pic șocată după lectură. Așa că am zis să-i mai dau o șansă lui Creangă.

Citesc ”Soacra cu trei nurori”. Unde finalul e complet ”de poveste”, căci cele trei nurori sunt puse pe treabă: ”O luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte”.

Continui, căci deja lectura devine palpitantă (Jung n-are nicio șansă în fața lui Creangă, trei vieți de-acum înainte), cu ”Fata babei și fata moșneagului”. Unde finalul este la fel de instructiv: ”deschizând lada, o mulțime de balauri au ieșit dintr-însa și pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta”. Și-acum, cu ”dreptatea” înfăptuită, ”cucoșii cântau pe stâlpii porților, în prag și în toate părțile; iar găinile nu mai cântau cucoșește la casa moșneagului, să mai facă a rău”.

Inspirată de finalul de mai sus, am încheiat seria de lecturi cu ”Punguța cu doi bani”. Care începe senin: ”moșneagul se ia după gura babei și, de ciudă, prinde iute și degrabă cucoșul și-i dă o bătaie bună”. Și, pentru că domnul Creangă nu e fraier, încheie povestea circular: ”baba, când vede că și-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ș-o bate, ș-o bate, pân-o omoară în bătaie”.

M-am oprit cu cititul. Căci am capitulat. Cu poveștile astea am crescut?

Am făcut recent un cvasi-sondaj la un seminar, la facultate. Analizam un cuvânt (nu-mi amintesc ce cuvânt). Și căutam să-i dăm conotațiile personale. Era însă un cuvânt care părea să fie evident într-o anumită schemă de înțelegere. Dar evidențele unora dintre noi nu păreau a fi și ale celorlalți. Poate că ar trebui să ne gândim ce sensuri atribuim cuvântului ”poveste”. Mie-mi pare a fi ceva bun. Pentru că poveștile erau spuse de bunica. Dar erau aceste povești. Scrise așa. Sigur, bunica nu-mi spunea că împroșcase lupul sângele iezilor pe pereți. Pentru că probabil uitase și ea aceste detalii.

Sunt un pic speriată de ce am citit. Mai ales pentru că poveștile, în imaginarul copiilor, sunt realități. Cu care cresc. Și care se impregnează în ei. Și care îi amprentează. Cum ne-au amprentat și pe noi. Fiecare avem o poveste – acea poveste – după care probabil că facem unele alegeri și astăzi. A mea este ”Fata babei și fata moșneagului”. Sunt încă tributară asocierii dintre bunătate și hărnicie. Și-mi sunt încă foarte vii imaginile din poveștile bunicii, cu mâinile truditoare ale fetei moșului, cu cățelușa cea rănită, cu plăcintele cele calde, cu părul plin de roade și cu fântâna cea plină de apă proaspătă. Și toate astea, obținute cu o trudă și cu un sacrificiu care nu garantează nimic. Dar care are sens. Sensul bunătății și al altruismului. Sigur că toate astea sunt deziderate aproape utopice, pentru omul modern. E destul de greu să nu facem rău. E cu atât mai greu să facem bine. Însă eu am rămas în această poveste. Și am conștientizat realitatea asta abia acum câteva luni.

Poate că, în povestea pe care am ales-o, din motive care țin, evident, de mediul și modul în care am fost crescută, există și valori sănătoase. Însă în toate celelalte e multă răzbunare la mijloc. E legea talionului, tradusă copiilor. Într-un fel cât se poate de agresiv. Și nu e doar despre răzbunare. Ci și despre bogăția care te face fericit și împlinit. Despre case, averi, galbeni. Despre violență și frică. Despre invidie. Despre umilință. Despre stăpâni și robi.

Nu limbajul, în sine, mi se pare atât de problematic. Ci ”valorile” astea pe care le purtăm după noi. Inconștient, desigur.

Vă recomand să vedeți filmul. Arată o realitate frustă. Greu de digerat chiar și la vârste adulte. Dar e o realitate. Și poate că n-ar strica spațiului social românesc o întreagă serie de ecranizări după poveștile lui Creangă. Am înțelege altfel multe părți din noi înșine, pe care încă ne chinuim să le descifrăm.

P.S. Cuvântul ”ghiduș” îmi dă oareșice fiori pe șira spinării. O să înțelegeți de ce, după ce vedeți filmul.