Din seria ”hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca”

Din seria ”hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, și clopoţeii… îmi ţiuie grozav… ”

Ca orice om care se respectă, până la vârsta de 34 de ani ar fi trebuit să experimentez oareșice lucruri. Ca să nu ajung la criza vârstei de 40 de ani înainte de vreme. If you know what I mean. Dar bag seama că sunt un pic deficitară la anumite capitole. Unul din ele este mersul în cluburi. Cred că n-am fost de zece ori în viață în club. Singurele mele tangențe cu aceste spații au fost în liceu, respectiv facultate, când am participat la Balul Bobocilor. Oamenii insidioși ar spune că de-aia am făcut atâtea școli, ca să merg la baluri. Doar că n-am avut parte de experiența asta decât la prima dintre facultăți. Am mers câțiva ani acolo, ca să compensez lipsurile din viitor. E drept, mă ocupam și de organizare, dar îmi și șoptise Nostradamus că n-o să mai am parte. Așa că am exploatat momentul.

Lipsa mea de activitate în cluburi are și o explicație. Nu-s vreo sfântă, doar că am trăit toată viața cu o anxietate infinită față de dans. Chestiune de care nu m-am lecuit încă. N-am știut niciodată să dansez, n-am învățat vreodată și, prin urmare, nici n-am dansat în spațiul public decât târâtă și cu o frică îngrozitoare. Așa că n-aș fi avut ce să caut prin cluburi pentru că acolo, ce să vezi, oamenii dansează. Nici măcar clasele de zumba, de la iubita mea sală, nu mă ajută. E ca și cum o țestoasă Ninja ar vrea să devină Anna Pavlova, însă are chakrele defazate.

Dar aseară, la sugestia și invitația colegelor mele de la psiho (care aveau chef de învățat pentru examene la fel de mult ca și mine), după 13 ani de la ultima ”debarcare” în club, m-am decis că e timpul să iau viața în piept și să testez terenul. Că ce-o să mi se întâmple? Merg, stau un pic și fug, dacă simt vreun pericol. Am plecat de-acasă stresată până la Dumnezeu. Ba că mi se termină bateria la telefon, ba că o să beau și n-o să mai fac față multelor activități programate duminică, ba că nu m-am îmbrăcat corespunzător. Aveam numai probleme de 60+. Mă rog, într-un final m-am revoltat față de mine însămi și am plecat rebelă și nepăsătoare. Amintindu-mi că am făcut multă terapie să mă vindec de anxietate, pe de o parte, și că am niște probleme complet dubioase, pentru vârsta pe care o dețin.

Am ajuns primele în club. Că, dacă nu știi care-i obiceiul locului, te duci din vreme. Am venit cu vibe-ul de acasă, tot cu 60+. Pe principiul ”să fim primele la coadă”. Dar nici coadă nu era, că deh… la ora aia… Eram trei fete de 30+ și una de 20. Asta n-ar fi trebuit să fie o problemă. Până în momentul în care a venit un băiat la noi, după vreo două ore de stat în club, să se ”bage în seamă”. Ceea ce nu ar fi fost chiar intolerabil, dacă nu ne-ar fi vorbit cu dumneavoastră – nouă, celor trei, de 30+. Moment ce mi-a amintit de o altă colegă de la facultate care, aflând ce vârstă am, mi-a spus că sunt doar cu doi ani mai mică decât tatăl ei.

Am supraviețuit serii. Am și dansat. Oarecum. Cât m-am priceput. Pentru că sunt fix în acea perioadă a existenței mele în care mă străduiesc cu toată ființa să ies din zona de confort în toate zonele problematice ale vieții mele. Nu vreau să par chiar Zorro. Drept e că am și băut suficient cât să nu mai îmi pese că dansez în public. Dar scopul scuză mijloacele. Uneori.

Sportivă de înaltă ținută cum sunt, nu pot să stau o zi fără să merg la sală, că-mi dăunează la caracter. Chestiune care, după oareșice cantități de alcool, nu e chiar recomandată. Dar dacă Zorro nu sunt, cu Batman sigur am chestii în comun. Așa că m-am înfățișat de dimineață la una dintre clasele mele preferate, cea de #bodycombat. Pe bază de pumni, picioare, coate, sărituri. Nimic din ce recomandă doctorul la mahmureală. Era a doua oară când mă duceam mahmură la clasa asta. Mi-am mărturisit păcatele înainte să începem, în speranța că mila e o virtute general umană și că voi avea oareșice îngăduință din partea antrenoarei. Dar n-a fost cazul. Că eu sunt masochistă și iubesc numai antrenoarele spartane. Mno… de gustibus, vorba ceea…

Dacă la pumni am nimerit-o cât de cât (am mai și mimat un pic), la sărituri simțeam că tot cerul îmi aruncă steluțe în cap. Erau neoane deasupra, dar eu trăiam în transcendență temporală și spațială. Practic, atinsesem Nirvana fără efort. Și eu care atâta mă străduisem întru viață zen și obiceiuri serene. Nu m-am lăsat păgubașă, am terminat clasa cu zâmbetul pe buze și m-am dus ca o zână la târgul de carte. Eram deja țiplă, scosesem tot alcoolul din mine după atâta bătaie.

So… după această nouă experiență profundă pe care am trăit-o, vă recomand cu căldură să ieșiți din zona de confort, cât puteți de mult. Încet și treptat. Dar faceți-o. Nu doare. Și, dacă e cazul de mahmureală, bucurați-vă de ea în tihnă. Desigur, dacă nu vreți să vă puneți chakrele într-o și mai mare dezordine decât se presupune că sunt deja.

P.S. Melodia e cu dedicație pentru Andreea, care mă torturează cu bucurie și entuziasm la fiecare clasă de #bodycombat, și care apreciază la adevărata valoare mișcările mele de super-luptătoare.