Din seria ”Da’ cu bicicleta ce-ați avut?”

Universul e un tovarăș de drum cel puțin amuzant. Îmi dau seama, cu fiecare zi care trece, că povestea aia cu partea plină și goală a paharului e tot mai valabilă. Realitatea e una, dar percepția noastră despre ea schimbă complet filmul vieții noastre.

Anul trecut, fix pe vremea asta, stăteam prin aeroportul din Oslo, rătăcită și abuzată de soartă. Mă rog, kind of. Rătăcită eram sigur, asta e clar. Ieri, la un an distanță, am pățit același pocinog. Alte măști, aceeași piesă, vorba lu’ nenea Eminescu. E un dicton celebru [a cărui paternitate e mereu împărțită de-a lungul și de-a largul continentelor] care spune că cine își uită istoria, riscă să repete greșelile. Iar eu, desigur, ca un adult responsabil ce mă găsesc [sic!], n-am uitat evenimentul de anul trecut. Nu că aș fi putut face ceva cu grevele de pe aeroporturi, dar oricum. Fă ce poți să faci tu, în dreptul tău, și de restul se mai ocupă și Universul. [A se vedea că am niște doctrine foarte sănătoase după care mă ghidez. În teorie.]

Dată fiind această istorie personală oarecum recentă, ieri am ajuns la aeroport, dimpreună cu colegul Andrei, cu trei ore și ceva înainte de primul zbor. Eram zen. Practic, n-avea ce să meargă rău. Aveam și o escală de patru ore și ceva, între zboruri. Chakrele erau aliniate, planetele asemenea. Doar că Murphy, dragul de el, nu stă degeaba. Se face ora de îmbarcare și vine nenea pilotu’ să ne anunțe că o pasăre a intrat în aripa avionului [probabil un porumbel călător, trimis de vreun îndrăgostit reticent la metodele de comunicare ale secolului actual] și că trebuie făcută o verificare, de către cineva autorizat. Doar că, în micuțul aeroport din Dresda nu se găseau oameni îndeajuns de autorizați, să dea aprobarea de zbor. Motiv pentru care trebuiau să cheme pe cineva de la Berlin, care urma să vină cu mașina, pe un drum de două ore, să facă o analiză de vreo jumătate de oră și apoi, cu voia proniei cerești, să zburăm o oră până la Frankfurt. Aici mi s-a tăiat un pic filmul pentru că, cu toată lunga noastră escală, n-aveam cum să prindem următorul avion. Ceea nu m-ar fi deranjat chiar foarte tare, dacă nu aș fi avut examen a doua zi dimineață. Și, pentru că sunt fix genul ăla de student care trimite orice fel de proiect, raport, eseu etc. la 23.59 fix, n-aveam doar examen de dat. Ci și niște proiecțele multicele. Mi-am dat seama că devine un pic neverosimil să mai pot face toate temele și să le trimit la timp. Așa că m-a luat oleacă panica. Că ce era să mă ia? Mi-am adus aminte de o profă care făcea, pe vremuri, mișto de mine, când îi spuneam că-s lepră: ”nu, nu ești lepră, ești loază… lepra e undeva mai sus pe scara ierarhiilor”.

Colegul meu, în schimb, zen complet, savura cafeaua. Desigur, nivelul meu de anxietate în raport cu evenimentele neprevăzute este infinit mai scăzut decât oricând altcândva. Dar totuși… După ce m-am plimbat prin aeroport, încercând nu știu exact ce, m-am potolit. Și resemnat. Am zis că poate reușesc să-i conving pe profi să dau online examenul. Dar apoi m-am gândit că e posibil să fiu în zbor în timpul ăla. Și să nu-l pot da oricum. Bine, nu aveam nicio garanție că ar fi zboruri cu locuri disponibile, pentru a doua zi, dar trebuia să-mi umplu și eu mintea cu ceva util.

Trec patru ore, după care revine nenea pilotu’ și ne spune că a fost făcută verificarea și că e totul ok. Putem pleca. Era 19.05. Celălalt avion pleca la 20.20. Deja mă resemnasem. O noapte pe o nouă banchetă, într-un nou aeroport, era practic tot ce-mi doream pentru acest început de iulie. Doar că, vorba ceea, la barza chioară… ne suim în avion și primesc mesaj de la minunata companie Lufthansa că întârzie și zborul următor. Și că urmează să plece la 20.45. Prost să fii, noroc că ești. Zic și io.

Turează nenea pilotu’ motoarele, ajungem în 45 de minute la Frankfurt. Dar mno, Murphy are program de lucru prelungit. Că așa e el. Scrofulos la datorie. Mai stăm zece minute până coborâm din avion. Ne mai plimbăm și cu autobuzul. Între timp, numărasem deja a ț-șpea implozie în creieraș. Ne dăm jos din autobuz. Trebuia să ajungem la poarta B22. Dar ce să vezi? Că până la B, trebuie să treci prin A. C-așa e-n tenis. Începem noi să alergăm fix ca-n ”Home Alone”, când îl aud pe Andrei zicându-mi: ”sunt 69 de porți la A”. Hai, să-mi bag… Eu, sportivă, maratoane, chestii. Pe sistemu’: ”Ce te recomandă? Vocea, talentul și infinita pasiune pentru acest nobil sport al alergării.” Îmi venea să fac o recitare publică cu toate înjurăturile pe care le-am învățat în viața asta. Dar n-am făcut-o. Pentru că sunt mai presus de așa ceva. În timp ce alergam, Andrei îmi zice: ”hai, că te-ai plâns că n-ai făcut sport zilele astea”. Da, drept e. M-am plâns. Ai grijă ce-ți dorești…

După ce am făcut un sprint de vis prin imensitatea aia de aeroport [și n-aveam în minte decât scena din ”Home Alone 2”, când tanti dă să închidă ușa avionului fix când ajung nenii ăia acolo], gâfâindă toată [ca orice sportiv care se respectă], ajungem la sfânta poartă și ce să vezi? Ditamai coada. Nu urcase nimeni în avion. In your face… cum ar veni. Când am văzut Bucureștiul, mult după miezul nopții, am zis că am ajuns în rai.

Dar Murphy [celebrul, onorabilul] e un tip energic. Mă trezesc dimineață, chioambă total, să mă duc la examen. Îmi zic, în sinea mea: iau bicicleta, că și-așa n-am mai făcut sportuțel de atâta vreme. Cobor senină, fără acte, fără stres, să mă duc la mașină. Ca să-mi iau bicicleta. Dar mai știți povestea bietului Goe? Biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Aș fi luat bicicleta. Dar bicicleta era în mașină. Și mașina nu era. Pentru că o ridicase Poliția Locală, cu o zi înainte. Ho ho ho, Merry Christmas!

Eram dincolo de bine și de rău. Norocul meu [căci barza de care menționam mai sus e încă în vogă] a fost că am plecat cu o idee mai devreme decât o fac de obicei. Și am ajuns, într-un final foarte apoteotic, să dau și examenul. Meritam cel puțin un 5 asigurat, pentru atâta zbatere.

P.S. Tanti care stătea lângă noi, în primul avion, cel întârziat, și care avea conexiune [ratată, desigur] către Viena, ne spusese că venise de la o convenție de yoga. Era toată zen.

P.P.S. M-am dus să-mi recuperez mașina. Am trecut printr-un câmp. Pe lângă niște șine de tren. Mi se părea că sunt într-o lume paralelă, complet orwelliană. Ajung la locul cu pricina, mă amendează nenii pe toate părțile, ca o infractoare ce mă găsesc și, când să mă urc în mașină, constat că am pană la una dintre roți. Dar nu-i nimic. Am păstrat zenul de ieri. De la tanti cu yoga. Am chakrele într-o profundă armonie și contopire cu universul. The rest is silence.