Din seria ”Ce vrăji a mai făcut Samantha”

Știți genul ăla de copii care sunt niște sfinți acasă și când pleacă și ei în tabără, o dată pe an, se fac muci? Cam pe-acolo sunt și eu. Nu că n-aș fi depășit vârsta, dar am rămas cu obiceiurile precare din copilărie.

Nu știu ce fac oamenii obișnuiți când se trezesc mahmuri, a doua zi după beție. Eu, de exemplu, m-am dus să-mi cumpăr iaurțel. Din ăla unde scrie pe etichetă că are mai multe grame de proteine decât de grăsime. Că #healthylife, vorba ceea… nu ne batem joc. Nu mai spun că a trebuit să descifrez etichete cu scris mărunt și să fac calcule matematice, când nici nu știam exact cine m-a catapultat pe planetă. Finuț de tot.

Și cum mă găseam eu aseară încă semi-virgină într-ale experiențelor bahice, la cei 35 de ani pe care îi posed cu entuziasm, am reușit, în sfârșit, să beau primul shot de tequila din viața mea. Acuma, când scriu, am sentimentul ăla de ”winning the Oscar for the first time”. Simt nevoia să le mulțumesc prietenelor care m-au dus pe culmile înalte ale desfrâului. Nu de alta, dar au avut grijă să mă și repare ulterior.

Nu mai știu exact tot ce am făcut aseară, dar ce-mi aduc aminte este că a venit un nene turc la mine să-mi ceară telefonul sau Instagram-ul. Eu, care abia stăteam dreaptă (desigur, ținându-mă demn de niște scaune), m-am uitat așa la el zâmbind și mi-am adus aminte de Ștefan cel Mare. Otomani, războaie, chestii. E interesant cum funcționează mintea umană la beție. Daar… cum sunt fiartă pe asertivitate și empatie, i-am dat rapid contul. Bine, cred că avea alte planuri cu mine. Mno… el nu știa că eu îl port pe Ștefan cel Mare (și mai cu seamă sfânt) în inimă.

Apoi mi-am adus aminte, așa de nicăieri, că n-am citit din Dante decât părțile cu Infernul și Purgatoriul. La Paradis n-am ajuns niciodată. Mi-e clar acum de ce.

Când să plec acasă, îmi cere Uber-ul parola. Dumnezeule și Măicuța Domnului, că nici trează nu-mi știu parolele. Și a început tot procesul ăla cu bagă codul, scoate codul. Ceva rău de tot. Am mulțumit sincer, în sinea mea, tehnologiei, care e de un real folos în situații din astea complicate, când e suficient să apeși la destinație pe butonul ”acasă”. Și știe aplicația unde e acasă. Mergi pe încredere, practic.

Am ajuns acasă cu gândul că trebuie să mă trezesc în câteva ore să merg la yoga. Nu la gymuleț, ci în părculeț. Să-mi culeg chakrele de pe unde le lăsasem. Și n-aveam în minte decât pozițiile alea cu capul în jos… ceva cu ”nasana”, ”rasana”, whatever. Am vrut. Mult. Dar nu s-a putut. Când a sunat telefonul la 7 dimineața, am auzit clopoțeii care-i răsunau și lui Agamiță Dandanache în cap – hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca.

Am mers, totuși, la înot. Dar ăsta e un subiect pentru o nouă povestire, pe care o relatez un pic mai încolo.

P.S. Am vrut sincer să pozez și eu paharul cu primul meu shot de tequila. Ca să-l pun pe story. Să fiu și eu în rând cu lumea. Însă n-am găsit în telefon, de dimineață, decât niște imagini extrem de blurate. Dar considerați că am pus. Că vreau să fiu și eu cool. Pă golăneală. Hashtag.