Culoarele devenirii

Unele culoare au pulbere de destin impregnată în vintre. Pentru că pășind pe ele, de atâtea și atâtea ori, te schimbi. Te transformi. Nu e magie. Deși poate că e și un pic de magie. Însă atâția pași călcați strâmb uneori, drept alteori, cu certitudini, de câteva ori, cu teamă, de infinite ori, bătătoresc vieți. Reconfigurează trasee. Îndreaptă ce e strâmb. Și strâmbă, uneori, ce e drept.

Sunt culoarele pe care intrăm inocenți și plini de speranță. Și din care ieșim alterați, rigizi, temători, uzați. Dar transformați. Nu putem înțelege prea multe în timp ce le pășim. Căci n-avem îndeajuns de multă distanță față de noi înșine. Însă, odată ieșiți, proiectați fiind pe alte și alte culoare, înțelegem semnificația celor dintâi. Ale celor care ne-au plămădit pașii încâlciți. Și care, cu fiecare strop de cunoaștere, ni i-au descâlcit. Nu complet. Pentru că niciun culoar de pe lumea asta nu ne poate oferi exhaustivitate. Și deplinătate. Și universalitate.

Mi-e atât de dor de școală. De cea care a fost. Și de cea care este. Deși mai e puțin și va începe un nou an universitar, mi-e dor astăzi. Cum mi-e dor mereu, în fapt. Din toate lumile variate și vaste în care m-au purtat pașii, școala a fost singura constantă. Oxigenul permanent.

Mi-e dor de toate aceste culoare. Care mi-au fost trepte și gropi deopotrivă. Care m-au înălțat pe cele mai mari culmi ale devenirii și m-au coborât în hăurile cele mai adânci ale universului. Care mi-au fost prilej de întâlniri. Multe și prețioase. Care mi-au fost tăceri, de atâtea ori. Și zgomot, de și mai multe ori.

Mi-e dor de dorul așteptării. Și al întâlnirii. Și al clipei care te transformă, când tu n-ai habar de asta.