Condiția vulnerabilității

Când am descoperit-o pe Brené Brown și cartea ei despre vulnerabilitate, am crezut că viața abia atunci va fi începând. Pentru că am înțeles că ceea mi s-a părut slăbiciune, o întreagă existență, este de fapt putere, forță, conștiință de sine. Numai că m-am păcălit ani în șir, după această descoperire, considerând că vulnerabilitatea înseamnă doar expunere. Doar a trăi pentru a-ți povesti viața, cum atât de frumos a numit Marquez acest proces. Desigur, a-ți pune în cuvinte durerile, pe un șevalet virtual sau în dialoguri autentice, pline de consistență emoțională, nu e lucru ușor. Pentru că expunerea poate fi la fel de bine și resursă, și factor de risc. Numai că, odată ce depășești acest prag, vine un altul. Mai anevoios. A privi vulnerabilitatea ca expresie nu e același lucru cu a o privi ca acțiune. A striga după ajutor și a te lăsa să fii ajutat sunt două talgere diferite ale aceleiași balanțe. O greutate mai mare a oricăruia dintre ele creează dezechilibru. Deși ambele acțiuni, în sine, sunt adaptative. Și curative.

Am auzit adeseori spunându-se despre psihologi că sunt scrântiți, într-un fel sau altul. Sau că n-ar fi în măsură să încerce să ”îndrepte” o emoție a unui om, de vreme ce ei sunt atât de defecți. Însă ”defecțiunile” aparente, de care se fac mai toți psihologii vinovați, sunt un rezultat firesc al unei cutii a Pandorei care, odată deschise, nu mai poate fi închisă la loc. O cutie în care sunt și balauri, și zmei, și monștri de tot felul, și demoni, și atâtea alte entități care ne-au bântuit copilăriile, tinerețile și viețile adulte. Îmi doresc din toată inima să fiu un psihoterapeut bun, atunci când voi încheia formarea. Îmi doresc la fel de mult să fiu un psiholog responsabil și conștient de implicațiile enorme ale acestei meserii. Însă îmi doresc, în același timp, să nu mă rătăcesc printre așteptările neverosimile ale celor din jur. Și să nu-mi pierd umanitatea și autenticitatea care mă lasă să mă scufund în hăuri pe care nu le-aș înțelege, povestite de alți oameni, dacă nu le-aș experimenta și eu, la rândul meu.

Am povestit cu două săptămâni în urmă de intențiile mele suicidare. Cu teama evidentă de a fi judecată. Și cu conștiința că am o diplomă de psiholog în buzunar. Și cu certitudinea că n-am nicio idee încotro se îndreaptă mesajul meu. Sau cine îl citește. Sau cu ce ton. Sau cu ce măsură. Din păcate, după acel mesaj am continuat drumul către mai hău. Și către mai rău. Am cumpărat o funie, mi-am pus-o de gât și am rămas, pentru un moment, cu convingerea fermă că aceea e unica modalitate de a rezolva lucrurile. Doar că strigătul meu de ajutor, deși nu l-am emis conștient ca atare, a avut ecouri. În oameni care au făcut tot ce le-a stat în putință să mă ajute. Și m-am trezit claustrată într-o realitate pe care n-am știut s-o gestionez. Căci mi-era la îndemână doar să dau viață unor strigăte din cuvinte alcătuite armonios. N-am știut însă că e atât de greu să te lași purtat de grija altor oameni. Ni s-a spus de multe ori, în tot felul de exerciții terapeutice, că o să ne putem ghida clienții până în cel mai de jos punct în care ne-am dus noi, personal. Prin experiențierea durerii pe propria piele. Căci altfel nu se poate. Și am înțeles, retrăind acest calvar pe care l-am tot trăit, de-a lungul vieții, cât e de important să stai în durere. Și cât de esențial să-i lași pe alți oameni să te însoțească, în acea durere.

Am trăit intens ultimele două săptămâni. Cu tranziții destul de imprevizibile de la plâns la râs. Cu momente de mirare, în care nu mi-am înțeles bucuria și entuziasmul, de vreme ce în mine era un adânc ocean de neliniște și de frică. Și de dorință de a nu mai fi, înecată de necesitatea organică de a fi. Am experimentat dialoguri pe care nu le credeam posibile. Am mărturisit lucruri pe care în acești ultimi ani de psihologie le-am blocat în mintea și în sufletul meu, nemaiputând să le dau contur nicicum. De prea multă rușine. De o imensă vinovăție. De groaza de a fi respinsă. Nu-ți poți fi ție însuți terapeut. Însă studenția la psihologie te învață să fii mai atent. Și la tine, și la celălalt. Te învață că poți fi și victimă, și călău, în aceeași dinamică relațională. Te învață că lumea asta imensă e o cooperativă a emoțiilor, în care livrăm cu toții bagajele pe care știm mai bine sau mai puțin bine a le purta. Și primim alte bagaje, ale altor oameni, cu care nu știm întotdeauna ce să facem. Într-o vinovăție și o nevinovăție concomitente. Arborând sentimente bune în scheme nepotrivite. Sau sentimente rele în spații conținătoare.

Am trecut, în acest ”periplu” de două săptămâni, și pe la ultima redută a ”vindecării”. Și, cu toată împotrivirea mea, am vizitat un medic psihiatru. Care mi-a oferit două direcții – una, a necesității de a-mi urma cu conștiinciozitate valorile; cea de-a doua, de a urma un tratament. Am respins cu vehemență a doua opțiune și, în același timp, am rămas cu gândul la prima. Și-am înțeles că, printre acele valori pentru care mi-aș pune viața la bătaie, se numără iubirea, libertatea și educația ca formă de iubire și de libertate. Am rămas cu acest ghidaj, dar și cu conștiința faptului că e nevoie de lucruri concrete, pentru schimbări concrete. Așa că m-am reîntors aproape cu disperare la mișcare, înțelegând că biologia bate uneori psihologia. Și, pentru că am ales vindecarea ”în libertate”, am avut nevoie să pun în mișcare multe motorașe. Și acel dram de voință care pare atât de anevoios de găsit, când ți-e mintea atât de răvășită.

Nu știu dacă are atâta utilitate pe cât mi-aș dori eu să aibă aceste mărturisiri ale mele. Știu însă că asta este o parte din ceea ce îmi închipui eu că e misiunea unui psiholog. Și, pentru că am pomenit de mișcare mai sus, ca formă reală de terapie, v-aș invita pe toți cei care înțelegeți aceste două mari izvoare de sănătate mintală – sportul și psihoterapia – ca necesități ale unei viețuiri de calitate, să vă alăturați alergării de pe 15 iunie – Run for Heroes, de la Biblioteca Națională. Fie la cursa de 1 km, fie la cea de 7 km. Banii strânși din înscriere vor fi donați Centrului Social de Psihoterapie, oferind acces la sesiuni de psihoterapie gratuită copiilor și familiilor care nu își permit acest ajutor. Las aici link, pentru cei care vor să participe.

Mi-aș dori să am atâta energie, forță și înțelepciune încât să fac lucruri mărețe, care să aducă plus valoare planetei. Însă această intenție de macro-schimbări pune în umbră necesitatea reală a pașilor mici, înainte de marile gesturi, ce ar putea contribui la devenirea umană.

P.S. Am primit astăzi cele două mesaje de mai jos, în două contexte terapeutice diferite. Pe cât mi-e putința, la acest moment, încerc să le integrez conținutul.