Cărările care se scriu și se rescriu

Sunt deja câteva zile de când tot scriu scrisori de adio în mintea mea. Le scriu și le rescriu. Și le șterg apoi. Sunt câteva zile de când umblu cu un bilet de adio în buzunar. Scurt și sec. Atât de diferit de tot tumultul de cuvinte scrise de atâtea și atâtea ori. Sunt câteva zile de când tot caut frânghiile potrivite și clipurile potrivite, care arată cum se fac nodurile corect (nici nu știți ce plin de resurse e internetul). Sunt câteva zile de când am găsit locul oportun unde să o fac. Sunt câteva zile de când am doar gust de lacrimi pline de cea mai sumbră deznădejde pe care o poate încerca o ființă umană. Sunt câteva zile de când implor divinitatea să mă ia de aici. Sunt câteva zile de când mă lupt cu ideea de a lăsa totul în ordine sau de a pleca pur și simplu. Și sunt câteva zile de când sunt invadată de cea mai amară singurătate pe care un om o poate încerca – aceea când ești înconjurat de atât de mulți oameni, și totuși nu aparții nimănui. Niciunui loc, niciunei entități, niciunui eter.

Dacă s-ar găsi un pic de epidermă pe tarabele piețelor, aș fi prima care aș cumpăra-o. Dar, din păcate, sunt nevoită să merg cu mațele la vedere. Și să-i sperii pe cei care înțeleg ființele umane ca fiind exclusiv acele entități cu piele, care-și țin emoțiile, tristețile și vulnerabilitățile bine strânse. Îmi pare rău că nu pot fi ca alți oameni. Îmi pare bine însă că, pe lumea asta, dincolo de multele lucruri pentru care nu putem decide nimic, și unde nu putem schimba nimic, există și unele lucruri (puține, e drept) pentru care judecata noastră are sens.

Scriu toate lucrurile astea aici din două motive: primul, pentru că sunt sigură că sunt și alți oameni care trec fix în aceste momente prin toate hăurile astea care m-au înghițit și pe mine. Și poate n-au curajul unei expuneri atât de fruste. Mai ales în acest vârtej electoral care ne-a anulat orice gram de atenție adresată celor din jurul nostru. În ultimele trei zile am avut însă și un dram de noroc. Pentru că am avut parte de 15 oameni în fața cărora am putut să stau în genunchi și să plâng cu cele mai amare lacrimi pe care le poate avea un om. Oameni care mi-au spus că orice pas, de aici înainte, cât de mic ar fi, e o victorie uriașă. Oameni care mi-au spus că, atâta timp cât pe planeta asta mare există o șansă, cât de mică, ca o ființă omenească, fie ea aflată în Columbia, să ne poată vedea, atunci merită să continuăm să respirăm și să batem drumul până acolo. Oameni care mi-au spus că se bucură să mă vadă și vulnerabilă. Nu doar un roboțel veșnic vesel. Oameni care mi-au spus că mă apreciază, că mă admiră și că ceea ce fac e valoros. Acești oameni, cărora n-am îndeajuns de multe cuvinte să le mulțumesc, mi-au dat o fărâmă de curaj. Și-aș vrea să dau și eu, mai departe, această fărâmă de curaj, încolțită din privirile unor oameni care m-au văzut. Fără să le cer asta, fără să-i implor, fără să aștept asta, fără să mă umilesc. Fără să plec capul, încărcată de vinovății care nu-mi aparțin.

Al doilea motiv pentru care am scris toate lucrurile astea este acela că ziua de azi e una a opțiunii. Și sunt atât de puține situațiile cu adevărat importante din viețile noastre când putem decide ceva. Cu mintea și cu sufletul propriu. Când putem fi ascultați. Când putem exprima ce simțim, iar asta să aibă sens și semnificație pentru universul ăsta care înghite așa de ușor sensurile.

Iar dacă nici asta nu vă convinge să ieșiți la vot, am să apelez la memoria mea teatrală destul de alterată, și am să amintesc de piesa ”12 oameni furioși”, scrisă de Reginald Rose. Cu riscul de a face spoiler, acolo ni se povestește despre 12 oameni care trebuie să voteze condamnarea unui alt om. Pentru ca votul să fie validat, e nevoie de unanimitate. Un singur vot, al unui singur jurat, ar putea face diferența. Și o face. Poate că literatura nu e un argument infailibil pentru cei foarte pragmatici. Dar cum viața bate filmul, de atâtea ori, aș crede că ne putem ancora în ficțiuni tangențiale realităților noastre, având garanția unor lecții ce pot fi învățate și așa.

Închei cu finalul unei poezii de Magda Isanos, ca un deznodământ al unei perioade sufocante, și cu dorința și rugămintea expresă de a nu primi întrebări, milă sau alte lucruri conexe. Pentru că nu am nevoie de nimic din toate astea. Sunt un om strivit de propria fragilitate, dar puternic, în esența sa. Și știu că astfel de experiențe personale pot fi o resursă extrem de valoroasă, în traiectul profesional pentru care am ales să mă pregătesc, în ultimii ani. M-aș mulțumi însă cu conștiința necesității de a fi prezenți, astăzi, în secțiile de votare. Măcar ca o revanșă personală, a fiecăruia în parte, pentru infinitele situații în care nu putem schimba absolut nimic în viețile noastre, pentru că nu e în puterea sau dreptul nostru să o facem.

”Noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

și celălalt – și-mi pare ne-nțeles

și trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori și nu zâmbim,

noi, care-așa de repede murim.”