Cinci ani la teatricel

Astăzi (sau ieri, sau mâine… mi-e complet neclară ziua exactă) se împlinesc cinci ani de când lucrez (a se citi ”trăiesc”) în TES. Teatrul Evreiesc de Stat. Sau teatricelul meu, pentru prieteni (singurul cu titulatura de ”teatricel”, restul sunt teatre 😊).
Cinci ani pe care i-am trăit cât încă pe atât. Ori cât o viață. Simt un fel de eternitate trecută, în fiecare zi pe care o petrec acolo. Un fel de acasă, mai acasă decât toate celelalte. Un fel de refugiu, în care pot să alerg, să mă ascund, să mă zbat, să plâng, să vreau, să râd, să cunosc, să uit, să iubesc.
Ori să merg desculță. Ori să mă așez într-un colț, uitând de infinitul din jur. Ori să stau ghemuită într-un scaun de spectator, în întunericul sălii goale. Oricând. Oricum.
În interiorul teatrului nu există granițe. Există lumi infinite. Universuri mii, mai multe decât zilele unei vieți îndelung trăite. Universuri pe care le poți cuprinde doar cu inima. Pe care le poți șterge. Și reconstrui. Pentru că retina teatrului vede multe. Uită multe. Iubește multe.
Astăzi alerg. Mult și foarte mult. De la teatrul pe care îl ador la școala pe care o ador. Și la cealaltă școală, pe care cândva am adorat-o. Și pe care reînvăț să o iubesc. Mă învârt în cele trei direcții și parcă nu apuc să mă bucur niciodată, la destinație, fiind mereu cu gândul la următorul drum.
Astăzi, pentru prima oară de când am intrat în acest vârtej (să fie vreo cinci luni), mi-am plâns neputința. Neputința dragostei infinite pentru aceste trei locuri. Pentru oamenii pe care îi las mereu în urmă. Pentru că lucrez cu spor, dar fără folos, în a materializa conceptul de ”ubicuitate”. Fiecare venire e precedată de o nouă plecare. Din acest fiecare acasă. E aproape sisific să-ți rupi în mici fărâme sufletul, zi de zi, pentru a le aduna pe rând, până seara. Pentru ca a doua zi să o iei de la capăt.
Astăzi am plâns. Pentru că mi-am abandonat teatrul. La ceas aniversar. M-am întors la el. Și l-am părăsit iarăși. Dar el e tot acolo. Unde a fost în ultimii cinci ani. Unde îmi este astăzi și acum.
Mulțumesc, teatricelule, pentru că mă lași să-ți fiu copil! Mulțumesc că m-ai primit și m-ai crescut! În felul meu naiv de a privi viața, te iubesc! Cât pentru încă două vieți!