La umbra unui gând

Când se sparg geamurile, rămân cioburile. În virtutea lor de părți ale unui întreg descompus ireversibil. Dacă nimeni nu se îndură să le strângă, ele rămân acolo. Provocând daune. Fizice uneori, morale alteori. Tăieturi ale timpului, nevindecate de soarele ce-și reazemă stingher razele, în fractura ivită după cea dintâi spargere. Cioburile se tot sfărâmă, în mici bucăți de energie risipită în eter. Dar nu dispar niciodată. Nu există o potențială justețe ecologică a non-existenței lor. Cioburile își duc traiul și povara propriei micimi. Din întregul inițial, materializat în atomi dezordonați, reuniți laolaltă într-o întâlnire chimică întâmplătoare, rămâne doar descompunerea. Care naște întregul și îngroapă mărunțișurile.

Cioburile rătăcite în vanul unui anotimp nedefinit poartă poveri și tăceri lipsite de filiație.