Ziua Internațională a Profesorului

De puține ori apucăm să ne socotim gândurile, să ne măsurăm ideile, să ne contorizăm anii. Calitativ, mai degrabă decât cantitativ. E prea puțin timpul, și prea mare graba. Ieri, pe 5 octombrie, a fost Ziua Internațională a Profesorului. N-am apucat să-mi ”urez” decât două profesoare. Pentru că, în general, nu prea mai apucăm să verbalizăm mulțumirile, recunoștința, emoțiile, dragul. Cred că am avut peste o sută de profesori în lunga mea viață școlară. Și cred că rareori am apucat să le mulțumesc așa cum se cuvine. Pentru că m-au educat de o așa manieră, încât școala să-mi fie o necesitate de zi cu zi, și nu o nevoie de moment, ”astâmpărată” de o diplomă sau de orice altă formă de recunoaștere administrativă. Mulțumesc, bunii mei! Pentru că îmi alimentați, cu fiecare întâlnire, bucuria și dependența aceasta nebunească de a vă avea aproape permanent, și de a învăța câte o fărâmă de ceva, în fiecare zi! E tare bine cu voi! Mulțumesc!