Trupa de teatru

Putem număra pe degetele de la o mână spațiile teatrale bucureștene în care ideea de trupă mai are încă rădăcinile bine sudate în desueta scândură. Vorbesc de București, mai cu seamă, pentru că este cel mai expus dintre orașe, din punctul acesta de vedere. Expus către mercenariat și înclinat spre disidență. O expunere venită din partea celor care, angajați fiind în colective, au uitat însăși esența colectivității.
Actorii din trupele bucureștene sunt rutinați. Și blazați. Unii dintre ei, rupți de universul artistic în care funcționează, există doar pe planeta teatrului în care lucrează. Și atât. Fără entuziasm și fără pasiune. Ba chiar, de la un punct încolo, fără încredere în propriile forțe artistice.
Actorii din trupele bucureștene sunt izolați. Unii de ceilalți. Sunt străini unii de interesele celorlalți. Și de nevoie celorlalți. Și de gândurile celorlalți. Artistice ori umane.
Actorii din trupele bucureștene sunt entități singulare. Izolate, pe alocuri, de un egoism profund omenesc. Entități care uită că sunt parte dintr-un întreg. Și că acest întreg nu poate funcționa altfel decât după o formulă de coeziune artistică.
Actorii din trupele bucureștene sunt captivi. Ca noi toți. În vârtejul tehnologic, care ne condiționează să fim non-empatici, grăbiți, angoasați, alienați. Doar că un actor, prin însăși menirea lui, trebuie să fie empatic, răbdător, calm, atent. În lumea reală, dar și în realitățile sale imaginate.
Iar un teatru de repertoriu, fără o trupă adevărată, nu poate să respire. Se sufocă. Încet. Pas cu pas. Într-un timp imprecis, imposibil de determinat. Și e păcat.