Pariuri definitive

”Când ne naștem plângem, fiindcă pășim pe astă mare scenă de nebuni…”
Un subiect bun pentru o scurtă povestire. Scurtă, cât o respirație consumată de-a lungul unei existențe ce, de-abia înmugurind, se pregătește să-și scuture deja cele din urmă petale. Cu ceva timp în urmă, mă hazardam lesne în pariuri definitive. În certitudini ireproșabile. În destine indubitabil legate de ale mele. Pe veci. De-a pururi. Eternitatea mi-era companion, într-un destin pe care nu-l puteam intui altfel decât cert. Un destin care mă poziționa strict, precum o ancoră aruncată la țărm. Unul care, despovărându-se de falsa identitate ce o purta, s-a dovedit a fi un nisip mișcător, a cărui deplasare n-am resimțit-o decât foarte târziu.
Plânsul cel dintâi invocat de Shakespeare e cel al necunoscutului pe care nu-l intuiești nicicum. Dar el vine, copleșindu-te. Răvășindu-te. Recompunându-te. Redându-te ție, celui refuzat de sinele propriu. Liberul arbitru e doar un tovarăș de pahar pentru destinul care pleacă întotdeauna treaz de la petrecerea în doi. Pentru că luciditatea este doar a lui. Noi suntem naivi, nebuni, ignoranți, nepăsători, uituci. Însă destinul ne tolerează astfel de derapaje. Pentru că doar așa ființând, ne putem regăsi. Pe noi, cei autentici, atenți, umani. Cu noi înșine. Paiul și bârna nu sunt doar răul pe care îl punem în balanță. Ci și binele pe care îl ratăm. Binele nostru. Al viilor care suntem. Și care nu prea ne suntem. Din cauza unei educații condimentate de succesiuni de ”nu”-uri. Din cauza dresajului de a fi normați – în familie, la școală, la serviciu, în societate. Oriunde e pas de om, e tăiș de lege. Oriunde e vârf de sentiment, e lamă de rațiune. Oriunde e fărâmă de noi, e ocean de ceilalți.
Dar o fărâmă într-un ocean e pulbere de primăvară răsărită rătăcit într-o dimineață de iarnă. E-un zâmbet stins, picurat pe buzele unui muribund. Nu-i miez de noi în fruct de ceilalți.