A fi este o banalitate

”A fi? Nebunie și tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te-nșală;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic.” (M. Eminescu)

A fi este o banalitate. Un dat pentru care orice efort e inutil. Căci existența se petrece în sine, fără nevoia unei contribuții personale.

A fi este însă și o știință. Pentru că poți deschide un lung șir de volume care să te ghideze în a respira cadențat orice sfert de secundă.

A fi este și un noroc. Pentru că la fiecare nod deșirat în multiple cărări, poți alege piscuri înalte ori grote adânci.

A fi este un lung șir de amănunte care ne compun și ne descompun cu fiecare clipă pe care o petrecem în timpul atât de limitat pe care îl avem.

A fi nu este o alegere. Nu una conștientă. A nu fi, însă, ceea ce ești, este o maladie. Pentru că ființând în sinele propriu, prin retinele celorlalți, devii astigmatic. Pentru că proiectând mereu potențialități, devii inert, ca ființă socială. Pentru că sculptând temeri închipuite, în loc de pași concreți, devii vid încorporat în neant. Pentru că respirând un oxigen filtrat prin plămânii celorlalți, devii un corp străin ție însuți.

A fi sau a nu fi ceea ce ești nu e o retorică desuetă. Ci o căutare permanentă a celei mai adânci fărâme de autenticitate ce sălășluiește în noi.