Relația intimă cu cântarul

Ca orice gagică (fată fină) care se respectă, și eu am o relație intimă cu cântarul din dotare. De respect reciproc (mă gândeam eu). Așa că mă sui eu frumușel pe cântar, de dimineață (să nu se creeze sincope emoționale între noi), chioară de somn, și văd că-mi arată 68 de kilograme (wtf???). Moment în care vocea interioară de femeie rănită se trezește în mine, foarte rapid, și începe un dialog cu nemernicul. Mă rog, mai mult monolog, dar cui îi mai păsa de terminologie?!
– Nenorocitule, câte fac eu pentru tine, mă duc la sală zilnic, mă sacrific, dau la pedale pe teroarea aia de bicicletă, trag de fiare, mănânc două ciocolate pe zi în loc de trei. Ca să-ți fie ție bine, fraiere. Și tu ești nesimțit? În halul ăsta am ajuns? Încotro se îndreaptă relația noastră?
Bine, era un dialog verbalizat pe interior, că n-am vrut să-i rănesc sentimentele. Am zis că-s eu de vină, poate am creierul prea plin de Red Bull și nu mai văd coerent.
În fine, zic să-i mai dau o șansă. Că ”la tăți ni-i greu”, vorba ceea. Mă sui din nou. 70 de kilograme.
– Bă, băiatule, chiar așa? Înțeleg că s-a dat ora peste cap, da’ tu ce ai?
Îmi amintesc totuși că sunt o ființă zen. Doar n-am făcut degeaba meditație, yoga, reiki și alte activități conexe. Nu mă face pe mine un cântar. Respir frumos, ca la carte, like a baby și zic să mă mai sui o dată. Îi amintesc în prealabil cântarului (căci sunt politicoasă) că stau la etajul 8 și n-ar fi bine să stricăm buna armonie dintre noi cu o crimă amoroasă, în sfânta zi de duminică. Rezultatul: 73 de kilograme.
Știți cum sunt sondajele alea cu direcția în care se îndreaptă România? Am renunțat să mă mai sui și a patra oară.