Am uitat cum e să vezi cortina ridicându-se

Rătăcind pe lungul drum al zilei către noapte și al teatrului înapoi către publicul său, am uitat cum este să vezi cortina ridicându-se. Am uitat cum e să te rupi pentru o fărâmă de timp de împământenire, pentru un pic de gravitare mentală în alte orizonturi, ale altor entități plăsmuite de mintea unui dramaturg și însuflețite de oglinzile noastre – actorii. Am uitat că teatrul este despre conflict. Despre răbufniri, despre revolte, despre răspunsuri. Dar mai ales despre întrebări. Am uitat cum e să plângi tăcut, în atât de confortabilul întuneric al sălii de teatru. Am uitat un alfabet, de fapt. Pe care îl stăpâneam cândva. Am uitat că teatrul e despre tot ce zace mocnit în noi. Despre tot ce trăim ori nu trăim. Despre tot ce generăm și tot ce îndurăm. Despre ieri, mereu mai mult decât despre mâine.
Teatrul nu e poezie. Deși uneori poate că împrumută din ritmicitatea lirică. Teatrul e viață frustă. E plămadă din care sunt făcute atât visele, cât și coșmarurile. E scâncet de copil uitat de univers în brațele necunoscutului. E tot ce e mai brut și mai rudimentar în ființa umană.
Teatrul e un murmur șoptit de adevăr tăinuit în vintre.