De ce mă minți, cântarule?

Din seria ”De ce mă minți, de ce mă minți?” (dacă sună a ceva familiar, nu e ceea ce pare)
Ca o fată civilizată ce mă găsesc, m-am întors astăzi la iubitul meu cântar din dotare. Remember? Cel pe care am vrut să-l abuzez fizic cu câteva săptămâni în urmă, pentru că s-a purtat într-un mod meschin cu mine? În fine, nu l-am aruncat, dar nici nu i-am mai acordat atenția cuvenită, în speranța că va înțelege că mi-a frânt inima și își va îndrepta năravul.
Totuși, unde e soi rău, n-ai ce face. După ce, la ultima noastră întâlnire, îmi arăta 70 și ceva de kilograme, azi s-a gândit să fie simpatic. Aveam peste 80. Pentru că sunt totuși calmă (m-am antrenat în timp ce făceam cozonaci), i-am zis: ”Prietene, cred că până aici ți-a fost. Nu cred că facem Crăciunul împreună. E timpul s-o luăm pe drumuri separate. Tu pe geam, clar.” Eram decisă. Apoi, tot stând și cugetând, am zis să-i mai dau o șansă.
M-am dus frumușel la sfântul mall, de unde îl achiziționasem pe nemernic, să-l descânte nenii ăia pe-acolo. Și știți cum e când te duci cu ăla micu’ în oraș și-i zici de acasă să se comporte civilizat, să nu te facă de râs. Mda… Ajungem la locul cu pricina, îmi expun problema, îl scot pe impricinat din ghiozdan. Primul băiat care vine să mă ajute se suie pe cântar. 100+. Vine și al doilea. Aceeași poveste. Al treilea, prevăzător, își lasă telefonul și cheile deoparte, înainte să se suie, să nu cumva să aibă vreun kilogram în plus. 120+.
După ce am deprimat întreg staff-ul de la service-ul de electrocasnice, a mai rămas unul disponibil să facă hârtiile, să-l trimită pe impricinat la reparat.
– Deci? Ce trecem? Că nu arată greutatea corespunzătoare?
– Impertinență, nenea. Asta trecem.
A zâmbit empatic. Am simțit că-mi înțelege durerea.
The rest is silence.