Esențialul e invizibil pentru ochi

”Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint-Exupéry)
Există, în fiecare moment pe care îl trăim, un spirit al vremurilor. Un ”je sais quoi”, cum ar spune francezu’, care ne aliniază pe toți la un anume curent. Sigur, sunt și acei paria ai societății – revanșarzii, rebelii, cei care fac tot ce pot să fie în afara standardelor. Dar, oricât ne-am zbate, fiecare dintre noi, să fim într-un fel sau în altul, în acord sau în dezacord cu tot ceea ce ne înconjoară, vremurile sunt cele care sunt. Și nu ne putem externaliza pe noi de noi înșine, spre a privi detașați prezentul.
Nu mai țin minte de când am importat această sărbătoare a iubirii. Sigur, există și varianta românească a ei. Așa că nu importul, în sine, e cel esențial. Ci faptul că omenirea și-a pus problema, într-un unison fără echivoc, să celebreze o dată pe an acest ceva fără cap și fără coadă, pe care îl numim dragoste. Nu sunt nici pro, nici contra sărbătorii. Până la urmă, în searbădul fel în care am ajuns să ne târâm viețile, reușind uneori chiar să le trăim, un pic de cromatică stridentă nu strică.
Nu știu dacă Saint-Exupéry vorbea serios, spunând că esențialul scapă ochilor, dar se impregnează atât de bine pe retina inimii. Și Eminescu, cu câteva decade înaintea aviatorului francez, spunea cam același lucru. Anume că ”urechea te minte și ochiul te-nșală”. Ceea ce ar însemna că simțurile pe care le știm și fără de care n-am putea percepe lumea, în integralitatea sa, sunt incomplete. Mai e unul. De care cărțile de anatomie nu pomenesc. Căci nu-l pot localiza. Pentru că inima, așa cum spunea Maupassant, ”are taine pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde”.
Nu vreau să contrazic marile voci ale altor secole. Însă cu inima nu vezi foarte bine. Există sincope pe care, iubind, nu le poți percepe altfel decât distorsionat. Și realități pe care nu le poți integra pe de-a-ntregul. Inima îndrăgostitului funcționează după principii pe care logica cotidiană le-ar desfide de îndată, dacă le-ar ști. Însă nu le poate ști. Căci tic-tac-urile care priveghează rimele iubirii au o muzicalitate pe care numai cel îndrăgostit le poate auzi pe deplin.
Sunt un om care se îndrăgostește ușor. Grăbit. De neînțeles, uneori. Sigur, de neînțeles pentru mapamond. Dar atât de cu sens pentru mine. Nu știu prea multe despre ceea ce sunt, în integralitatea mea umană, însă știu că, atunci când iubesc, îmi vând sufletul iubirii. Fără rațiune, fără logică, fără orgoliu, fără plasă de siguranță. Sunt mai faustică decât însuși Faust. Ceea ce nu e nici spre lauda, nici spre culpa mea. E ceea ce e. Nu-s nici prea originală, nici prea iscusită.
Fără doar și poate, acest tribut al îndrăgostirii îl plătim cu toții. Însă comerțul exterior nu e un domeniu pentru toți. Și nici negustoria iubirii. Unii se pricep, alții abia învață. Iar alții falimentează înainte de vreme. Universul își găsește singur echilibrul, în această pleiadă de talgere balansate în fel și chip. Atât de inegal, în esență.
Chiar de-ar fi să fie o sărbătoare a iubirii, oriunde pe planeta aceasta, ori în acest univers, ea nu poate încăpea într-o singură zi. Ci într-o eternitate. Căci n-a fost, nu este și nu va fi nicicând boală mai grea, mai dureroasă, mai ascuțită și mai lipsită de sens decât iubirea. Dar nici mai dulce. Și cum am putea supraviețui fără acest combustibil care ne schimbă și ne preschimbă în atâtea și atâtea feluri, de-a lungul unei vieți?
Îndrăgostiți-vă, oameni buni! De un milion de ori! Cu toate lacrimile posibile, cu toate zâmbetele imposibile. Va fi mereu la fel. Dar mereu altfel.