Iluzie necuvântătoare

”Născut din incestul luminii cu-amurgul,

Privirile mele dezmiardă genunea,

De mine vorbeste-n oraş toată lumea,

De mine se teme în taină tot burgul.

Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…” (R.S.)

Dragă Teatre,

Îmi fac ”datoria” de a te ura și astăzi, ca-n fiecare an. Deși sunt tare departe de tine. Sau poate de mine însămi sunt departe, de fapt. Mă port și te port în proximități geografice. Dar câtă distanță e totuși posibilă, în atâta densitate a prezentului. Pe vremuri te iubeam mai mult ca pe propria-mi viață. Și nu vedeam nimic dincolo de realitatea pe care tu mi-o ofereai. Căci realitatea ta era deplină. Nu existau nevoi în afara ta. Pentru că înglobai atât de mult univers, între cei patru pereți.

Cine sau ce pe lumea asta mai are atâta forță și atâta spirit, încât să cuprindă eternitatea și timpul, și să jongleze cu ele după bunul plac? M-ai fascinat atât de mult, încât ți-am oferit viața drept gaj. Doar că schimburile dintre oameni și plăsmuiri nu sunt niciodată eterne. Și nu oferă garanții decât pe durate limitate. Atâta cât ne poartă credința. Ori speranța. Ori sufletul care se tot erodează, de la o zi la alta.

Pe vremuri îmi doream să fii intruziv în realitățile noastre curente, pentru că aveam sentimentul că ești acest Gulliver uriaș, într-o lume de pitici. Care trebuie să dărâme și apoi să construiască alte paradigme, cu alte repere. Astăzi cred însă că ai rămas doar un ”prinț al penumbrelor,” cum spunea Radu Stanca, la care ne întoarcem când avem nevoie de povești. Și de protagoniști care să nu fim noi înșine. Și de scenarii de viață care să nu ne aparțină. Și de evadări. Și de sentimente. Și de resentimente. Și de tot spectrul de omenesc pe care îl purtăm împovărător, după noi, în fiecare zi. Și de care am vrea să ne debarasăm pentru o oră sau două.

La mulți ani, plămadă din care sunt făcute visele! Mulțumim că exiști și că reziști!