Din seria: ”Trauma și mișcarea intră într-o organizație…”

Din seria: ”Trauma și mișcarea intră într-o organizație…”

Se iau doi studenți de la masterul de psihologie organizațională, doi de la psihologia sportului și unul de la psihologia traumei (în total patru, că unii dintre noi avem personalități multiple) și se îndreaptă către crestele Munților Carpați, cu speranța că vor uita relele sesiunii proaspăt încheiate. Sigur că uiți de o bubă veche doar dacă te pricopsești cu alta nouă. Așa că, plecând de la acest considerent studențesc (nevalidat științific), ne-am avântat plini de entuziasm, dis de dimineață, către Diham (Gura, sau Cabana, sau Cabana Gura, nu mi-e încă foarte clar).

Acuma, mie îmi place natura. În poezii, în fotografii, în poveștile altora. Și în interacțiunea directă, desigur. Dar, dacă se poate, nu foarte directă. Cum zice Victor Ioan Popa, ”când ești catâr, ai fi foarte fericit să fii cal; greu să te gândești s-ajungi aeroplan”. Cam așa și eu, cu urbanul care-mi umblă prin fiecare firicel de ființă umană. E greu să te imersezi în natură pe de-a-ntregul. Iar natura simte vulnerabilitatea. Și o exploatează. Urcarea ca urcarea, o mai dovedești. Dar coborârea, cu porțiuni imense de gheață și o inimă fragilă nevoie mare, nu e lucru curat. Astăzi, de exemplu, am avut șansa de a mă imersa de tot în natură. Însă colegii mei s-au gândit că ar fi păcat să nu am parte și de alte sesiuni, așa că au apelat, ca niște psihologi la început de drum ce ne găsim cu toții, la tehnici cognitiv-comportamentale. Mai cu mobilizarea, mai cu acomodarea, mai cu una, mai cu alta. Trec complet anevoios, cu ajutorul lor și cu mari ocoluri, o ditamai bucata de gheață și, scăpată din ghearele eternității, dau să mă adun. Moment în care urmează următorul dialog (redat aproximativ)

Feodor: Gata, acum vezi altfel viața. Te duci la București și rupi norma. Cluburi, alcool…

Eu (inocentă, pe cât se poate, în condițiile date, și foarte decisă întru o schimbare radicală): Mă duc la striperi.

Feodor (dornic să-mi saboteze firavele dorințe): Da, și te duci acolo și parcă vezi că fac show cu gheață… și te cheamă pe scenă…

Nu că vreau să-mi justific răspunsul spontan, doar că un călcâi al lui Ahile avem cu toții, pe lumea asta. Mie, de exemplu, îmi plac foarte tare pătrățelele. La alții, că io nu posed. Cum ar veni, ca un om mic ce mă găsesc (aveam o profă care ne spunea că suntem oameni mici de teatru, că de cultură nici nu poate fi vorba), n-am deziderate tocmai înalte. So…

Interesant este faptul că, înainte să coborâm în patinoarul montan, am făcut un scurt periplu prin înjurăturile plastice ale românilor: ”grijania mă-tii”, ”crucea mă-tii” și ”moaș-ta pe gheață” (am anticipat nefericirea). Nu întrebați de ce niște tineri psihologi au astfel de subiecte de conversație pe crestele munților. Însă am ajuns la concluzia că ultima dintre expresii – ”moaș-ta pe gheață”, face referire la faptul că cel ce urează așa ceva altui concetățean s-ar putea gândi că, dacă moașa celui de-al doilea ar aluneca pe gheață, n-ar mai putea să aducă pe lume pe concetățeanul în culpă. Practic, e o urare de întoarcere la origini (avem și pentru asta expresii laudative personalizate), într-o altă formă.

Ne mai ducem la munte, că ne-am culturalizat deplin. Cât despre mine, dacă nu mai răspund la angajamentele profesionale sau educaționale, în următoarea perioadă, mă găsiți la pătrățele. Întru vindecare.