Din seria: ”Fotografia care nu spune o poveste nu primește like-uri”
Din seria: ”Fotografia care nu spune o poveste nu primește like-uri”
Dacă pare că râdem, în fotografia de mai jos, e doar o iluzie. De fapt, e un râs amar. Dar să nu începem cu deznodământul. Că ar fi păcat.
Fiartă pe învățat cum mă găsesc, de-o viață, mă duc în frumoasa dimineață de duminică la școlicică, să mă întâlnesc cu ai mei colegi de la masterul de psihologia sportului, întru sfânta finalizare a unui proiecțel. Că ce-aveam mai bun de făcut în această superbă dimineață? Facem noi cât facem și, la un moment dat, ne hotărâm să ne oprim și să mergem să jucăm baschet. Că aveam programate activități sportive, vorba ceea. Nu îți bați joci de Google Calendar.
Ajungem în parc și găsim coșurile ocupate. Ne ducem la un coș, îi rugăm pe cei doi băieți (adolescenți) care se jucau să ne lase și pe noi să aruncăm, și începem să dăm la coș. Acuma, încheieturile noastre de oareșice etate se încălzesc mai greu doar cu aruncări la coș, așa că ne decidem să ne jucăm un pic, ca să ne încălzim. Până ne hotărâm mai vin câțiva băieți, tot adolescenți. Noi eram patru, ei cred că vreo cinci. Îi invităm să se joace cu noi și dăm să facem echipele. Noi cu ai noștri, ei cu ai lor, cum ar veni. Moment în care unul dintre ei spune
– Deci bătrânii într-o echipă și noi în cealaltă.
Ce-ai făcut, bobiță??? Bătrânii??? Înțeleg că avem certificat de naștere cu RSR, dar însă totuși. Eram care mai de care mai siderați. Noi, cei patru. Sigur că le-am fi putut fi părinți. După buletin. Dar chiar să ne facă bătrâni pe față?
Începem ”partida”, ei vin cu 15 reguli noi de care habar n-aveam niciunul. Că deh, la jocul nostru ”bătrânesc” nu-s chiar așa de stricte regulile. Ne explică, băgăm la cap (mai greu) și jucăm după cum ne-au învățat ei. Mai încasăm unu-două-zece coșuri, mai alergăm după minge, timp în care băieții ne ”elogiază” cu nonșalanță
– Domnu’ Feodor face nu știu ce…
– Domnu’ Eugen aruncă nu știu cum…
(domnii fiind colegii mei)
Eu, mândră că sunt scutită de apelative, alerg cu mult entuziasm, că-mi place într-un mare fel baschetul. Ajunge mingea la mine, dau să arunc și unul din băieți vine să mă blocheze. Moment în care din colțul celălalt al terenului se aude
– Las-o, bă, că e doamnă…
Am rezistat demn. Vreo două ore de domnit, pe toate părțile. La final, în timp ce ne făcea cineva fotografia de mai jos, unul dintre colegii mei spune
– Asta-i poza pentru cruce…
The rest is silence.
✦